60 de ani cu Uniunea Europeană (video)

  • Recomandă articolul

Pe 25 martie 1957, într-o zi ploioasă, reprezentanţi a şase guverne au intrat în Palazzo dei Conservatori pentru a semna Tratatul de la Roma, prin care se instituia Comunitatea Economică Europeană, care, peste decenii, avea să devină Uniunea Euro­peană. Abia dacă trecuseră puţin peste zece ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război mondial, Europa era o mîrţoagă deşirată ce încerca din răsputeri să îşi culeagă oasele împrăştiate; era foamete, erau traume, Cortina de Fier împărţise în două continentul şi puţini ar fi putut gîndi – cu atît mai puţin spera – la un viitor.

Prezentul nostru nu este cu mult diferit de trecutul din 1957: Rusia e din ce în ce mai ameninţătoare, America pare dornică să se întoarcă la izolaţionismul de dinainte de război, crizele se succed cu repeziciune: economia, sistemul bancar, teroriştii, refugiaţii, economia, sistemul bancar, teroriştii; iar Europa, de unde pînă mai ieri părea o oază de tihnă şi bunăstare, apare acum drept sursă de nelinişte şi de ameninţări.

Ne putem imagina deznădejdea europenilor din 1957: ce ar mai fi fost de făcut, încotro ar mai fi putut să se îndrepte şi la ce ar fi putut să se aştepte după două războaie devastatoare, în care în jur de 100 de milioane de oameni îşi pierduseră viaţa; un stil de viaţă şi o întreagă generaţie fuseseră spulberate. Mă duc cu gîndul la Jean Monnet, la Robert Schuman, la Konrad Adenauer, la Paul Henri Spaak: ce forţă îi făcuse să se ridice dintre ororile războiului pentru a pune bazele celei mai fascinante şi îndrăzneţe construcţii – o uniune între popoare şi indivizi diferiţi, unitate în diversitate?

60 de ani de istorie a Uniunii Europene/ Clip realizat de serviciul audiovizual al Comisiei Europene

 

Mă uit pe geam, din garsoniera mea din Dristor, şi încerc să-i văd cu ochii lor pe oamenii care se perindă, sărăcia, excluziunea socială, şomajul, teama de atacurile teroriste; unele dintre probleme sînt mai degrabă ale Estului, celelalte sînt mai frecvente în Vest, dar şi într-o parte, şi în cealaltă europenii sînt neliniştiţi, iar visul european se clatină. Mă uit pe geam şi îmi aduc aminte de o lumină blîndă, de sfîrşit de octombrie, cînd într-o sală de curs un profesor le preda celor cîteva fete şi celor cîţiva băieţi schema diferitelor tipuri de acte normative europene: regulament, directivă, decizie. Tineri născuţi în comunism şi abia ieşiţi din tranziţie se trezeau într-o lume nemaivăzută: cu politici, cu instituţii, cu arhitectură şi mai ales cu un ideal şi o promisiune: pace şi prosperitate – noţiuni care ne duceau cu gîndul la liniştea şi bunăstarea din cataloagele Neckermann pe care le frunzăreau, visătoare, mamele noastre. Ce era Europa pentru nişte tineri, dacă nu libertate, posibilităţi nelimitate şi speranţă?

Mă uit la statisticile care arată impactul Uniunii Europene asupra vieţii noastre: 70 de ani fără războaie, 1 milion de copii născuţi din cupluri Erasmus, piaţă comună, libertate de mişcare pentru cetăţeni, bunuri, servicii, o politică agricolă comună, cetăţenie europeană şi drepturi fundamentale. Cu toate acestea, încrederea în Uniunea Europeană e în scădere. Anul trecut, 53,4% dintre britanici au votat pentru Brexit – ieşirea Marii Britanii din UE; eurosceptismul este în creştere: în 2013, 72% dintre spanioli nu aveau încredere în UE, în Italia, numărul de italieni eurosceptici era de 53%, iar în Polonia, 42% dintre respondenţi s-au declarat împotriva Europei.

Pentru a oferi o soluţie care să scoată UE din criză, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, a prezentat de curînd Carta Albă despre viitorul Europei, în care sînt descrise cinci scenarii cu privire la viitorul Europei, în funcţie de gradul de integrare: de la limitarea la piaţa unică, pînă chiar la posibilitatea unei Europe federaliste. Alte trei opţiuni sînt de mijloc, dintre care cea mai vehiculată este a Europei cu mai multe viteze – caz în care nivelul de cooperare între state depinde foarte mult de domeniul politicii respective. Deşi i-a speriat pe mulţi, fiind văzut ca un posibil început al destrămării UE, conceptul nu e nou: s-a vorbit în ultimele decenii despre „cercuri“, „scheme diferite“, „solidarităţi consolidate“, despre o Europă „cu geometrie variabilă“. Chiar şi acum, în anumite domenii, Europa funcţionează pe mai multe viteze: este cazul spaţiului Schengen, este cazul monedei comune. De altfel, UE a funcţionat mereu aşa, pe mai multe viteze, dacă ne gîndim la diferenţele – de la stil de viaţă, la politici sociale – dintre statele membre. Cum a spus François Hollande, într-o declaraţie recentă, „unitate nu înseamnă uniformitate“, iar scopul este, potrivit primului ministru al Italiei, „de a căuta noi forme de cooperare“.

25 martie 2017 – reprezentanţi ai celor 27 de state membre (fără Marea Britanie) s-au adunat din nou la Roma pentru a semna Declaraţia de la Roma, documentul menit să aducă viziune şi direcţie Uniunii în următoarea decadă. Sînt urmărite următoarele obiective: o Europă mai sigură pentru cetăţeni, o Europă prosperă, cu joburi şi inovaţie pe piaţa muncii, dar şi cu mediu înconjurător curat, o Europă socială, care luptă împotriva sărăciei şi pentru educaţie, şi o Europă puternică la nivel mondial.

Ce îi aseamănă pe liderii din 1957 cu semnatarii din 2017? Încrederea că „ne-am unit pentru a ne fi mai bine. Europa este viitorul nostru comun“ sau, aşa cum declara de curînd preşedintele Juncker într-un interviu acordat Televiziunii germane, „o să avem ocazia să aniversăm şi 100 de ani de la constituirea Uniunii Europene“.

Comentarii utilizatori

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }