Rapel la madlena lui Proust, simțurile sînt chemate să fixeze memoria locurilor parcurse pe Harta senzorială a Bucureștiului#2 (HSB, ediția a 2-a). Paharul de vișinată degustat în salonul lui Minulescu, aroma cuișoarelor mestecate în fața Grădinii Botanice, parfumul clasic al apei de colonie (eau de cologne) emanat de eșarfele de mătase în sufrageria familiei Rebreanu, hîrtia caldă a ziarului, ca scos din tipar, primit în holul clădirii Universul, paharul cu apă rece servit într-una dintre casele Cesianu sînt senzații fizice cu care să asociezi locurile vizitate, într-o seară de martie, în Bucureștiul caselor uitate sau neștiute ale orașului. Pătrundem, astfel, în intimitatea vieții unor concitadini, celebri sau anonimi, de care ne despart cîteva generații. Pe harta aceasta restrînsă recitim istoria mică, a gesturilor și opțiunilor unor oameni care s-au luptat cu epoca, au suportat-o, au negociat cu ea sau au înfruntat-o. Dar, indiferent de destinul lor personal, la noi ajung doar fragmentele poveștilor lor de viață, care explică parțial ceea ce sîntem, acum, în acest moment al istoriei.
Harta senzorială a Bucureștiului e un demers performativ cu rădăcini în arta conceptuală, o intervenție urbană site specific realizată de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, un proiect finanțat de AFCN în 2016-2017. Diferit de la un tur la altul, în funcție de curiozitatea și reactivitatea participanților, proiectul s-a desfășurat în două sezoane, unul de toamnă (septembrie-octombrie 2016), altul de primăvară (martie 2017), și a parcurs, de la periferie spre centru, locuri din Bucureștiul cultural. Cristina Modreanu, autoarea conceptului, se intitulează curator de artele spectacolului pentru a sublinia terenul performativ pe care se întîlnește cu conceptul preluat din artele vizuale. Ghid de traseu e Paul Dunca, un performer discret, care ne furnizează în doze mici informații ritmate de haltele turului. Paul Dunca e un fel de portar între două lumi, cu un picior în prezent, un altul în secolul trecut, deconspirat de pelerina neagră și ghetele
înalte, de pantalonii cu manșetă din moda anilor 1950, de ceasul cu lanț din buzunarul vestei. Dar principalii animatori ai istoriei locurilor vizitate sînt gazdele caselor care ni se deschid. În blocul de pe bd. dr. Gheorghe Marinescu nr. 19, uşă în uşă, două case memoriale aparținînd Muzeului Literatuii Române relativizează celebritatea din epocă a locatarilor lor. Declarat în 1924 cel mai citit romancier, Ion Minulescu (!) îl surclasa pe Rebreanu, cu care era vecin, și nu doar în istoria literaturii române. Detaliile vieților lui Ion Minulescu și Liviu Rebreanu, decupate de custodele Muzeului, fixează epoca și compromisurile ei. Accesibile oricui, dar puțin frecventate, includerea acestor case memoriale pe harta senzorială a Bucureștiului urmărește reactivarea lor culturală.
La sediul celui mai vechi ziar independent bucureștean, Universul, care sărbătorea în 1933 50 de ani de existență, facem racordul cu prezentul unui spațiu recuperat și redat recent circuitului artistic. Aici funcționează din 2016 un spațiul de arte vizuale, Salonul de proiecte, dar și Teatrul Apollo111 și, cel mai recent deschis, Linotip Centru Independent Coregrafic. Palatul Universul e astăzi un hub cultural în extensie, semn al continuității cu trecutul spațiului, iar ziarul tipărit special pentru publicul HSB fixează memoria punctelor parcurse pe hartă, să știm să ne întoarcem pe cont propriu în locurile revelației de o seară.
Ultima oprire, și cea mai intimă, ne introduce în viața privată a unei familii care, la capătul unui deceniu de procese, și-a recuperat, în 2010, una dintre case, trecută prin două războaie, rechiziție și naționalizare. În cartierul armenesc, restaurată pe cît posibil, ni se deschide ușa unei case cu patru blazoane în vitraliu, ale familiilor Racoviță, Cesianu, Miclescu și Florescu, înrudite de-a lungul ultimelor două secole. Transmise de la o generație la alta, fotografii, caiete de memorii, documente și medalii, servicii de porțelan și obiecte disparate de mobilier sînt dovezile istoriei mici, participantă la istoria mare și recuperată de gazda noastră, Alexandru Ștefan-Mihăilescu, urmașul familiei Racoviță-Cesianu.
În autobuzul care ne poartă între stațiile hărții senzoriale, zdrobim între dinți o boabă de cafea prăjită și privim pe geamurile panoramice orașul familiar. Schimbarea reperului ne scoate din banalitatea cotidiană, dezvăluie un oraș pe care să-l iscodești în spatele storurilor trase. Harta propune o schimbare a punctului de vedere, suficient cît să activeze curiozitatea de turist prin propriul univers zilnic. În sezonul de primăvară, grupurile de vizitatori au ajuns la 20 de persoane pe seară în urma creșterii cererii celor interesați. Două ore și jumătate prin Bucureștiul ascuns ne deschid apetitul înțelegerii, al emaptiei. Gusturi și arome asociate cu casele vizitate vor reveni accidental și vor activa proustian dorința de a extinde harta cunoașterii dincolo de memoria locurilor, accesibilă pe site-ul www.hartasenzoriala.com. Aroma cafelei de a doua zi mă trimite la Proust, unde găsesc explicația bucuriei difuze încercate la capătul serii:
„Mais à l’instant même où la gorgée mêlée des miettes du gâteau toucha mon palais, je tressaillis, attentif à ce qui se passait d’extraordinaire en moi. Un plaisir délicieux m’avait envahi, isolé, sans la notion de sa cause. Il m’avait aussitôt rendu les vicissitudes de la vie indifférentes, ses désastres inoffensifs, sa brièveté illusoire, de la même façon qu’opère l’amour, en me remplissant d’une essence précieuse: ou plutôt cette essence n’était pas en moi, elle était moi. J’avais cessé de me sentir médiocre, contingent, mortel. D’où avait pu me venir cette puissante joie? Je sentais qu’elle était liée au goût du thé et du gâteau, mais qu’elle le dépassait infiniment, ne devait pas être de même nature. D’où venait elle? Que signifiait-elle? Où
l’appréhender?“.