Tinerețea artiștilor

Două expoziții mă îndeamnă să meditez fugar asupra felului în care lucrează imaginea artistică astăzi, cum se depune aceasta în contextul public și cum lucrează în noi, spectatorii.

Raw Intimacy, un pictor și un hair stylist

Este vorba, mai întîi, de o expoziție-show – găzduită în fosta uzină electrică de pe strada Candiano Popescu, minunat conservatul recipient arhitectural, datînd de la începutul secolului al XX-lea  – pentru promovarea unui buchet de produse de nivel superior ale societății consumeriste. Expoziția purta numele Raw Intimacy, find semnată de americanii Connory Tingley (pictor, care are doar 23 de ani) și Peter Savic (hair stylist) – curator: Adrian Buga.

Expoziția, deschisă doar pentru o seară, însuma un număr de panouri de mari dimensiuni, pe care o mînă încă destul de nesigură pastișa fragmente de compoziții și motive inspirate din Egon Schiele și Otto Dix, iar pe alocuri amintind vag de un Emil Armin, românul aciuat pe la începutul secolului al XX-lea în America și care a absolvit, în 1920, Art Institute din Chicago. Iar contribuția lui Peter Savic era aceea de a fi furnizat păr uman, care a fost „montat“ pe suprafața a trei dintre panourile picturale ale lui Connory Tingley – expuse, în premieră, la București. Probabil că părul provenea de la vedetele pe care Savic le modelează și le aranjează pentru rolurile din filme sau pentru petrecerile mondene, precum s-a dorit a fi și show-ul de la București.

Ei bine, din cuvîntul de început rostit de curator am reținut că cei doi și-au dorit de multă vreme să expună  împreună în „țara lui Brâncuși“, iar în textul însoțitor al expoziției, acesta a folosit, cu referire la pictura expusă, sintagma „imagine spermatică“, inspirată neîndoielnic din foarte complexa teorie a Sfîntului Iustin Martirul și Filosoful despre Logos spermatikos, adoptat la noi prin sintagma Logos seminal (vezi erudita descifrare a acesteia în cartea lui Bogdan Tătaru-Cazaban, Sfîntul Iustin Filozoful. O introducere, Editura Deisis/Stavro­poleos, 2010, cu precădere pp. 65-72). Biblio­grafia modernă și contemporană despre această sintagmă este foarte bogată, seducătoare prin diversitate și erudiție, iar comentariul lui Bogdan Tătaru-Cazaban încearcă să rezume în puține cuvinte o realitate cognitivă, care pare tot mai greu digerabilă de mintea omului contemporan. Cu alte cuvinte, am tot încercat să leg această sintagmă raportată de Adrian Buga la tipul de artă practicat de cei doi americani, și aproape că nu reușesc, pentru că sînt din seturi de valori incompatibile. Iată ce scrie curatorul în flyerul care le era distribuit vizitatorilor: „Împreună pun la cale o revoluție sexuală a imaginii lăuntrice. Erosul devine pentru amîndoi momentul libertății maxime. Amîndoi își reconfigurează libertatea oferită de artă, libertate obținută prin descătușarea sexuală dată de dubla imagine ascunsă“.  Cred că acest text critic tinde să salveze ceea ce nu e de fapt de salvat! Pentru că el încearcă să vorbească despre o realitate plastică practic inexistentă, vidă de sens, crudă, stîngace, adică necoaptă din mai toate punctele de vedere. Aceasta arată o dată mai mult cum imaginea în modernitate, și ulterior acesteia, a născut nevoia de cîrje teoretice, de verbalizare, pentru că nu se mai putea susține prin propriile sale energii formale și semantice. Depeizarea imaginii a dus la delegarea funcțiilor sale actului scriitoricesc, teoretic; în plin secol XX, actul scriptic a devenit el însuși curent artistic (vezi: arta conceptuală, postmodernismul și neoconceptualismul).

În concluzie, evenimentul Raw Intimacy va rămîne în conștiința comunității artistice mai mult ca text decît ca o colecție de imagini, o seară mondenă (23 martie) mai degrabă, nu ca o expoziție de pictură, oricît de „suprarealistă“ s-ar pretinde aceasta.

Secvențe, amintirea celor 16 metri pătrați

Pe un alt versant al implicării artistului în raport cu destinul și propria operă, se situează, cred, instalația Secvențe (din seria: „16 metri pătrați“), semnată de Dorina Horătău, la Galeria Galateca/Black Cube, deschisă pînă pe 6 aprilie. Artista ni se înfățisează ca o personalitate foarte reliefată în mediul expozițional și didactic de la noi. Este un maestru al artelor care sînt denumite convențional decorative, doar că ceea ce gîndește și face aceasta nu se poate de nici un fel încadra în această sintagmă, pentru că folosește mai mereu materiale naturale, organice, și doar arareori inserează în mijlocul acestora eșantioane textile, resturi de celuloză, plexiglas etc., ea face, de regulă, un soi de sculpturi din plante uscate, frunze, crengi, bucăți de lemn. Prin efortul său foarte particular și prin viziunea sa plastică, ea transgresează genurile, le metisează scrupulos, dar meticulozitatea sa nu este cea a unui artist care complică artefactul, ci, dimpotrivă, îl distilează pînă la simplitatea datului natural.

De niște ani dezvoltă însă un proiect autoreferențial, care transpune în diverse instalații-asamblaje, de dimensiuni mai mari sau mai mici, în spatele cărora parcă se citește acest gînd, formulat de Dorina Horătău în 2015: „Nu cred să existe viață de artist fără drame ascunse în singurătatea atelierului. Iar patul acesta al neodihnei mele, călătorit și interpretat, este «stindardul» celor fără de număr trăiri ale (familiei) mele“. Ani de-a rîndul, artista a locuit cu familia sa în atelierul nr. 5, din strada Doamnei nr. 5, un spațiu de 16 metri pătrați, care le-a slujit și ca atelier, și sală de studiu, și dormitor, și bucătărie, și cameră de oaspeți. Mediul acela nu putea să nu lase sechele în fiecare dintre cei patru membri (atunci), pe care destinul i-a pus împreună. Pentru un artist, acest fapt este, pe de-o parte castrator, iar pe de alta, devine și stimulator. De mai bine de 15 ani, Dorina Horătău recidivează cu lucrări plastice, care vorbesc despre acea perioadă. Tot în această strategie mnemotehnică trebuie înscrisă și această instalație, pusă sub titulatura Secvențe. În spațiul de beznă totală, cu pereții negri, este amplasată o chiuvetă de metal, în care s-au pus la înmuiat haine ale întregii familii, iar pe peretele din dreapta, cu creta s-au caligrafiat dinamica și peregrinările familiei, cu ani, locuri și cartografia expozițiilor, iar în spate – un monitor ne arată „tehnologia“ spălării rufelor (imaginea este semnată de Rareș Dima). Actul artistic vizează estetizarea unei rutine, o resemantizare a unei ocupații banale, pedestre, care poate fi făcută și transformată în act cultural. În vitrina dinspre stradă – un alt monitor documentează o altă expoziție a artistei (de această dată, în spatele camerei de luat vedere a stat Victor Velculescu), cu același subiect, al spălării rufelor, motivul apei acolo era unul care implica și prezența sunetului, a șiroirii și scurgerii. Rufele nu sînt în acest context doar de purtat, ci devin subiect de suportat vizual.

Ca să ajungă la aceste sinteze, dezarmante prin simplitatea și firescul lor, artista a avut de înfruntat în tinerețe anumite privațiuni, strîmtorări, limitări și chiar lipsa promovării – cumva în contrast flagrant cu vizibilitatea publică pe care i-o oferă contemporaneitatea artistului Connory Tingley, despre care am vorbit în prima parte a acestor notițe.

„Portretele“ tinereții depind, frecvent, și de contextul în care acestea sînt forjate. Uneori, dacă nu chiar cel mai adesea, geografia își are rolul său determinant și reglator în acest fenomen, în poziționarea publică și în timp a acestor portrete.