Curajul adevărului. Guvernarea de sine şi guvernarea celorlalţi II
Cursuri ţinute la Collège de France (1983-1984)
Avertisment Michel Foucault a predat la Collège de France din ianuarie 1971 pînă la moarte, în iunie 1984 – cu excepţia anului 1977, cînd a beneficiat de un an sabatic. Titulatura catedrei sale era: Istoria sistemelor de gîndire. Această catedră a fost creată la 30 noiembrie 1969, la propunerea lui Jules Vuillemin, de către adunarea generală a profesorilor de la Collège de France, în locul catedrei de Istoria gîndirii filozofice, al cărei titular fusese, pînă la sfîrşitul vieţii sale, Jean Hippolyte. Aceeaşi adunare l-a ales pe Michel Foucault, la 12 aprilie 1970, titular al noii catedre1. Foucault avea, în acel moment, 43 de ani. Cursul inaugural a fost rostit de către Michel Foucault la 2 decembrie 1972. Activitatea didactică la Collège de France se supune unor reguli aparte. Profesorii sînt obligaţi să predea 26 de ore de curs pe an (cel mult jumătate putînd avea formă de seminarii3). Ei trebuie să expună în fiecare an o cercetare originală, care să-i oblige să-şi reînnoiască de fiecare dată conţinutul cursului. Asistenţa la cursuri şi seminarii este total liberă; nu presupune nici înscriere şi nici diplomă. Dar nici profesorul nu eliberează vreun fel de atestat4. În vocabularul de la Collège de France, se […]
Asta seara, intr-un supermarket bucurestean am dat de Julia Krysteva – Samuraii – la pretz redus, 7.9 lei. Foucault e personaj aici. Ma gandeam ca Rock Hudson si Anthony Perkins au fost atat de plansi – Saracii! – pe cand pe Foucault – si el „special” – nu cred ca l-au plans multi. Filmul bate de departe cartea.
As mentiona trei aspecte poate utile pentru intelegerea „mizei” acestei reactualizări a promotorului directiei „critic-cinice” in istoriea ideilor:
1. Aerul de nebun sadea al marelui istoric al Nebuniei, aer prezent in toate imaginile care-l contin, dar deosebit de frapant in cea cu degetele răsfirate ale mainii drepte.
2. Interesul si deschiderea pentru teoria si practica sado-masochismului, in mod inexplicabil absente din frumoasa prezentare a traducătorului, dar documentate in paginile Wikipediei cu multe trimiteri la diverse biografii ale personajului:
‟When in California, Foucault spent many evenings in the gay scene of the San Francisco Bay Area, frequenting sado-masochistic bathhouses, engaging in sexual intercourse with other patrons. He would praise sado-masochistic activity in interviews with the gay press, describing it as the real creation of „new possibilities of pleasure, which people had no idea about previously”.‟
3. Originalitatea extremă a metodei de demonstrare a influenței (complet necunoscute pană la Foucault) a cinismului antic asupra crestinismului timpuriu, folosind numai trei exemple, dar alese „unul si unul”: cazul filosofului cinic trecut la crestinism, relatat de Lucian din Samosata, menționarea de către Augustin a unor urme ale „modului cinic de a fi” printre neofiții cărora nu trebuie să li se ceară decat „renunțe la doctrinele lor neadevărate” (!) si elogiul adus de Ieronim filosofului Diogene.
Curat „resursă invizibilă, deși ne-ascunsă, aflată la îndemînă, toolbox latent, immanent”!…
„Daca nu as fi Alexandru, as dori sa fiu Diogene” este concluzia unui vechi si celebru dialog intre cele doua specimene de cinici.
Nu poti sa nu te intrebi, a contrario, cum ar fi aratat lumea in devenirea ei sub sabia ratiunii lui Diogene? O lume rostogolindu-si butoaiele in cautarea unui loc, neumbrit, sub soare; o lume mancandu-si resemnata lintea, fara obligatia de a lingusi pe cineva.
Intre exceptii, libere in adevarul fiintei lor, corectitudinea politica pare formula ce sustine aspiratia de a fi ceva, cand inca nu esti nimic altceva decat un abur.
In parcul uman critica ratiunii cinice este instrumentul care masoara distanta dintre ce suntem ca fiinte sociale si ce am vrea sa fim. O oglinda in care unii se recunosc iar altii nu.