Ultimul titlu de Mare Şlem cîştigat de Roger Federer data din 2012. Wimbledon. Elveţianul încerca atunci să dubleze succesul pe iarba londoneză şi cu un titlu olimpic la simplu, dar Andy Murray i s-a opus. O revanşă care, într-un sens, a însemnat naşterea unui mare campion, căci scoţianul se impunea şi la US Open, fiind primul britanic ce cucereşte un titlu major de la Fred Perry încoace. Clasamentul final ATP pe întreg sezonul ne arăta un podium compus din Djokovici, Federer şi Murray. La începutul lui 2013, într‑un efort de Pythia modernă, legendara jucătoare Martina Navratilova spunea că nu‑l mai vede pe supercampionul elveţian pe prima poziţie a ierarhiei profesioniste, dar că-l crede în stare să mai cîştige un Grand Slam.
Încetul cu încetul, lună după lună şi an după an, prevestirea Martinei avea să se dovedească punctual precisă. Roger a fost o vreme doar a patra roată la căruţă în Big Four, apoi, în 2016, a căzut pînă pe locul 16 în ATP Ranking. Mai mult, cu toate că mai juca finale şi semifinale de Mare Şlem, acest lucru se petrecea cu o frecvenţă din ce în ce mai redusă, pe de altă parte, surprizele pe care le producea ieşind prematur din cursă în turneele importante amplificîndu-şi numărul. Ba un Stahovski, ba un Seppi, ba un Robredo etc. arătau că din jucătorul de poveste nu mai rămînea decît amintirea. Tenisul federerian era frumos, însă devenea neproductiv. Roger a încercat să schimbe ceva, luîndu-l alături de Stefan Edberg, dorind să practice un joc de atac, unul pe care, de altfel, îl ştia foarte bine şi singur. N-a mers.
Apoi a venit ghinionistul sezon 2016, cînd elveţianul, deşi juca semifinala de la Aussie Open, se retrăgea apoi pentru o artroscopie la genunchi. Revenea neconvingător în sezonul pe zgură, iar în cel pe iarbă juca binişor, dar departe de îndreptăţitele sale pretenţii, doar semifinală la Wimbledon, în care pierdea la Milos Raonic. Şi pentru că durerile la genunchi reveniseră, Roger, la vîrsta de 35 de ani, a hotărît că întrerupe participarea la competiţii pe tot restul sezonului. A fost ca un an sabatic pe jumătate, un fel de ultimă opintire în a şti dacă mai poate sau nu să joace tenis la nivelul cel mai înalt.
Alături de el, în această urieşească tentativă, un alt campion recunoscut pentru echilibrul şi inteligenţa sa, croatul Ivan Ljubicici. Cu omniprezentul Severin Lüthi, trioul astfel constituit avea să dea un asalt nemaivăzut în istoria tenisului. Un pariu de tipul „totul sau nimic“.
Mărturisesc că n-am crezut nici o clipă în şansele unei reveniri în top. Djokovici domina de patru ani tenisul mondial, făcînd-o într-o manieră dezarmantă. Ultima jumătate de an ne arătase un Murray care ataca la baionetă, flămînd de victorii şi luptînd cu furia dezlănţuită pe care doar frustrarea eternului secund şi revolta contra statutului de delfin o pot da. Cert este că sîrbul a fost detronat în ultimul meci al sezonului, finala din sala O2 din Londra, din poziţia de lider ATP, iar highlander-ul îşi putea permite în fine să răsufle uşurat: realizase imposibilul, recuperînd opt mii de puncte în raport cu Djokovici, cîte îi separau pe cei doi după Roland Garros. Se anunţa oare o nouă domnie în sportul alb?
Ei bine, ce am văzut din ianuarie şi pînă astăzi bate şi cea mai înfierbîntată imaginaţie. Federer a cîştigat cele mai importante turnee ale începutului de sezon, Australian Open, Indian Wells şi Miami, avînd trei victorii în faţa unui Nadal şi el redivivus. Murray, Djokovici? Rătăciţi pe parcurs, lor luîndu-le faţa un Nick Kyrghios impresionant prin forţă şi decizie.
Roger joacă astăzi un tenis admirabil, unul care şi-a păstrat frumuseţea, dar care a căpătat un spor de asprime şi percutanţă. Fizic, la aproape 36 de ani, corpul rezistă foarte bine. Doar că acum Federer aleargă mai puţin şi mai cu folos. Nu orice minge merită efortul de a fi jucată. În schimb, cele pe care le controlează el sînt în proporţie de peste 90% adjudecate. Shimburile de mingi sînt cît se poate de scurte. Elveţianul închide punctul după o atingere, maximum trei – acesta este idealul. Federer, enorm de rapid şi altădată, acum pare că a devenit gelos pe Bolt. Lăsînd gluma la o parte, este clar că inteligenţa acestuia a fost bine canalizată de Ljubici, care i-a spus că nu există nici un interes ca schimbul să se prelungească, dacă se poate altfel. Terenurile rapide îl avantajează pe Fedexpres, iar capacitatea de a profita de tipologia suprafeţelor în mod evident elveţianul o deţine la superlativ.
Ca jocul ofensiv, închis prin lovituri decisive de bază sau de atac, să fie unul cîştigător, este nevoie de un serviciu fără fisură, de un optim echilibru între prima şi cea de-a doua minge – performanţă reuşită de Federer. A devenit foarte greu, uneori imposibil, să i se facă breakul. Nu neapărat viteza sau forţa, cît unghiulaţia şi efectele fac diferenţa în maniera în care serveşte Roger.
Apoi, dreapta, una excepţională în orice timp, a devenit parcă şi mai percutantă. Elevul lui Ivan Ljubicici joacă frecvent cross scurt, într-un unghi imposibil pentru adversar. La fel şi lovirea decisivă în lung de linie, parcă avînd un plus de viteză prin biciuirea din încheietură a mingii, chiar şi-atunci cînd abordarea este plată. Dar marea revoluţie s-a produs pe reverul federerian. Testul suprem l-au reprezentat cele trei victorii contra lui Rafa Nadal. E deja aspect de manual faptul că maiorchinul îl bătea autrefois pe elveţian jucîndu‑l motonon şi exasperant pe acesta pe reverul cu o singură mînă, topspinul şi înalta săritură a mingii făcînd practic imposibilă orice replică decentă a lui Federer. Aşa a cîştigat Nadal de 23 de ori în faţa campionului din Basel. Ei bine, backhandul lui Roger şi-a dublat eficienţa, el intră rapid în execuţie, are feelingul cel mai bun cu privire la momentul de lovire, iar punctele pe care le face la returul de rever down-the-line sau în cross ori în lung de linie sînt, în schimb, adevărate capodopere. O scurtă, infinitezimală modificare a unghiului de priză, o mai acută concentrare înainte de jucarea reverului şi o uluitoare încredere în putinţa de ameliorare, iată coordonatele unei revoluţii.
Pînă şi programul calendaristic al elveţianului este întocmit „la rupere“. Ivan şi Roger ştiu că la 36 de ani nu mai e loc pentru generozităţi şi experimente. Omul din Basel participă doar la acele turnee pe care ştie că le poate aborda cu şanse. Aşa că, după Miami, el a luat o pauză lungă, sărind practic peste sezonul de zgură. Pînă la Roland Garros nici o competiţie pe „roşu“ pentru Federer. Iar la Paris Federer joacă şi din obligaţie faţă de ATP, dar şi din respect pentru marele turneu şi fanii săi parizieni. Ştie că nu are şanse fără meciuri în picioare, aşa că halta pariziană are un pronunţat caracter simbolic.
În schimb, pe gazon ne putem aştepta probabil la un Stuttgart şi la un Halle ori poate chiar la o singură competiţie de acest calibru, un fel de intro pe „verde“. Miza cea mare? Fireşte, Wimbledonul. Din cîte se vede cu ochiul liber, marele favorit, dacă nu se iveşte vreo accidentare, este chiar Roger Federer. Este turneul pe care îl iubeşte cel mai mult, este turneul care i se potriveşte cel mai bine, iar suprafaţa, gazonul, pune de minune în valoare calităţile de excepţie ale jocului practicat de elveţian. Iar Roger are şansa de a cîştiga cel de-al 19-lea Grand Slam al carierei. Sînt cifre ameţitoare, sînt momente de poveste, cu totul neverosimile.
Şi totuşi, realmente, elveţianul o poate face. Eu cred în pariul lui Federer. Ce va fi vom vedea. Însă e clar că trăim clipe istorice!