Microstagiunea sibiană de la finele lui martie a fost un showcase sprijinit de BRD, un pachet de trei zile de teatru ce a eșantionat sezonul. Dincolo de diferențieri tematice și stilistice, cele cinci spectacole din program (eu mă voi referi acum numai la două) subliniază legătura constantă dintre Teatrul Național „Radu Stanca“, Facultatea de Teatru și Centrul de Cercetări Avansate din Domeniul Artelor Spectacolului ale Universității „Lucian Blaga“. Activitatea scenică completează binevenit curricula universitară, maturizîndu-i profesional pe studenți, triindu‑i pe cei mai buni.
Familii (text și regie: Eugen Jebeleanu) e un mozaic de povești despre familia de azi, cu transformările și convulsiile ei, o incursiune estetic-antropologică în complicatele raporturi dintre rude și felul în care sînt percepute social. Scenariul înșiră secvențe intersectate fragmentar, evidențiate prin colaj, trasînd trei linii epice: conflictul dintre doi frați vitregi, unul dur, altul visător; două tinere cupluri – unul care se destramă (soțul bea excesiv, soția e autoritară), altul cu asperități cauzate de tracasarea profesională, pe cale de-a legifera legătura; tensiunile dintre un frate și o soră, ea luptîndu-se cu alcoolul, el gay, reuniți în circumstanțe dramatice. Caleidoscopul include și referințe la mentalități, legislație, dar și un insert despre migranți, într-o expunere largă de teme și nefericiri, îndulcite, spre final, într-o notă de încredere în rezolvarea lor. Momentele actoricești sînt însoțite de muzică live, instrumentală și vocală, atestînd pregătirea complexă a celor din distribuție.
Velica Panduru a creat un spațiu scenografic relativ simplu, eficace ca dispozitiv, un careu delimitat de draperii albe, segmentate vertical, care se închid/deschid, fiind și fundal de proiecție (articole de legi, extrase asortate de film – American Beauty) și pereți delimitativi, permițîndu-le masteranzilor Marian Bureață, Ioana Cosma, Oana Marin, Vladimir Petre, Gabriela Pîrlițeanu, Ștefan Tunsoiu, Iustinian Turcu, Claudiu Urse să se desfășoare în voie.
Trei texte scurte de Neil LaBute – Furiile, Happy Hour, Helter Skelter –, conectate de chestiunea loialității amoroase, au devenit spectacolul Sărbători fericite în regia lui Cristi Juncu. E o minitrilogie americană, configurată din lucrări scrise independent, alese de regizor și plasate temporal în preajma Crăciunului, de unde și titlul ironic, căci numai despre fericire nu-i vorba în scenariu. Sînt subiecte grave, cu rezonanțe de tragedie greacă, tratate deștept, cu referințe culturale intrinseci (mai ales Furiile și Helter Skelter, prima chiar prin titlu și unul dintre personaje, ambele, prin felul în care e rezolvat conflictul, dar și în Happy Hour poți identifica un Ulise contemporan).
Lui LaBute îi plac poveștile și actorii, scrie riguros despre istorii mărunte cărora le sporește magnitudinea prin felul în care contextele de criză cresc. Cresc alene, evoluează surprinzător, picurînd tragic și comic, și explodează neașteptat, suflul scenic lovind în plin spectatorii. În Furiile, Barry și Jimmy sînt în pragul separării – a fost o ceartă, iar întîlnirea ce părea să le aducă împăcarea celor doi e doar ocazia de a anunța dispariția definitivă a lui Barry. Încheierea este o senzațională erupție verbală a surorii lui Jimmy, un adevărat blestem de secol XXI. În Happy Hour, Cloe încearcă să-l seducă pe Ted într-un bar unde par să se fi cunoscut accidental. El rezistă tentației, iar finalmente află că totul era un test pus la cale de propria logodnică. În Helter Skelter, Soția și Soțul se văd într-un restaurant după o zi obositoare de cumpărături pentru Crăciun. O fază cotidiană capătă proporții cumplite: soția însărcinată a descoperit adulterul vechi de șase ani, iar „cealaltă“ femeie e tocmai sora sa. Deznodămîntul e demn de tragediografii antici – un cuțit înfipt în burtă și o pată roșie crescînd gradat în dimensiuni pe rochia ei albă.
Regia lui Cristi Juncu pune în valoare textele și construcția de personaj. La viteza contemporană, ai zice că piesele sînt statice, dar circumstanțele sînt puternice, desfășurarea scenică te ține-n priză, iar regia și jocul actoricesc impun un spor de dinamism. Juncu iubește și el actorii, a lucrat și acum la detalii de finețe. Interpreții sînt extraordinari, duc cîte două roluri foarte diferite, ies din unul, trec în altul, și o fac impecabil.
În sora lui Jimmy din Furiile, cameleonismul Ofeliei Popii a amorsat expresivitate nonverbală – mimică, postură, gestualitate, control vocal –, iar după ce a jucat în tăcere vreo jumătate de oră, se dezlănțuie ca o Furie. A fost complet alta în Soția blajină, dar adînc rănită de infidelitatea Soțului (Helter Skelter), cu o interpretare mocnită, detonînd la capăt. Marius Turdeanu a găsit nuanțele perfecte pentru personajul labil emoțional, pendulînd între disperarea de a nu-și pierde partenerul (Furiile) și soțul manipulator prins cu mîța-n sac (Helter Skelter). Cendana Trifan e Cleo (Happy Hour), actrița jucînd cu naturalețe partitura de femeie fatală. Adrian Matioc a fost într‑una dintre cele mai bune creații ale lui, transformîndu-se, în doar cîteva secunde, din bărbatul grav din Furiile, în naiv-ludicul Ted, în Happy Hour-ul din bar. În scenografia (Mihai Păcurar) ce portretizează tipicurile americane ale feeriei vizuale de iarnă (ușor kitsch, hiperbolizînd parodic invazia de leduri, reni, steluțe, globulețe).
Structurat ca triptic, Sărbători fericite e un spectacol fluid, de impact, cu probe de actorie de înaltă clasă.