Autor clasic în peisajul literelor românești de la finele veacului al XIX-lea și adesea interpretat la confluența dintre tematică și stilistică, George Coșbuc s-a impus în conștiința publică prin versuri de ordin ero(t)ic și bucolic. Altfel spus, simplitate, sinceritate, suavitate… în ritmurile și în riturile naturii; context etnografic și spirit fabulos… De aceea, opera poetului ardelean se dovedește surprinzătoare din perspectiva mitico-antropologică – de actualitate și, mai ales, de actualizare!
Un spectacol erotic ritualic, un caz de expunere simbolică a feminității, un program de reinterpretare a codului cultural, toate aceste linii de sens se reunesc sub titlul Supțirica din vecini, poem inclus în volumul din 1893, Balade și idile. Relaționarea feminitate-proximitate sugerează metoda de alegere a partenerei din comunitățile patriarhale, acolo unde factorul alogen este, de obicei, perceput cu ostilitate sau chiar respins. Prin forma diminutivală se sintetizează în mod superlativ admirația și atașamentul, impresiile intelectualizate și unda emotivă, ca note masculine de apreciere. Astfel, finețea siluetei reține atenția, fascinează și slăbește vigilența bărbatului din preajmă. Doar superficial sintagma locativă transpune apropierea fizică, pentru ca în esență să justifice legătura sufletească, familiaritatea tinerilor. Indubitabil, vecinătatea se stabilește prin raportare la hotar sau la gard, la graniță sau la portiță, de aceea în lumea satului românesc „relațiile erotice adolescentine au loc «la gard», «la pîrleaz» sau «la portiţă», adică la hotarul curţii (la limita spațiului de autoritate parentală)“ (Andrei Oișteanu, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură, Editura Polirom, Iași, 2016). Erosul, pare a sugera Coșbuc, favorizează cea dintîi, cea mai simplă și, totodată, cea mai puternică afirmare individuală, pe fondul căutării unității primordiale.
Structural, cele patru strofe de tip octet compun un scenariu liric în crescendo, ale cărui etape – tatonarea, negocierea, dăruirea – ascund discursuri șăgalnice, mostre de mentalitate aparent conservatoare. În ansamblu, poezia cuprinde traseul alegoric al vecinei de la statutul de fată la cel de femeie, pe care Andrei Oișteanu îl prezintă ca „trecere dintr-un spațiu domestic, protejat și îngrădit (intra muros) într-un spațiu străin, nesigur și neîngrădit (extra muros)“.
Poetul le lasă cititorilor plăcerea de a descoperi că, dincolo de banalul motiv folcloric al culesului, se întrezărește intenția tinerei de a ieși în lume, de a-și căuta fericirea, de a-și aduna bărbatul ca pe un fruct interzis de rigorile sociale. Cum în comunitățile tradiționale actul erotic trăit în afara căsătoriei este scandalos, aparențele trebuie salvate măcar la nivel declarativ, precum în replica: „Nu te cred și nu se poate!“. Încă de la început, fata se arată dinamică și voluntară, lăsînd impresia că inițiativa formării cuplului îi aparține, în pofida oricăror constrîngeri. Nerăbdătoare, tînăra încalcă deliberat cutuma arhaică a așteptării partenerului, pornind spre el ca spre o miză supremă, de angajament viitor: „Ea mergea căpșuni s-adune,/ Fragi s-adune./ Eu ședeam pe prag la noi./ Ea ca șarpele prin foi/ Vine-ncet, pe ochi îmi pune/ Mîinile ei mici și moi,/ În ureche-o vorbă-mi spune,/ Rîde lung și fuge-apoi“. Energică și totuși delicată, luptînd împotriva inerției flăcăului cu o tactică erotică empirică, tînăra vrea să cucerească mai mult decît să fie cucerită. De ce trece „supțirica din vecini“ de la plutire la alergare? Pe urmele psihanaliștilor, A. Oișteanu subliniază că, „pentru bărbați, principalul fetiș erotic este, de regulă, laba, glezna sau degetele piciorului femeii iubite sau un obiect de încălţăminte aparţinînd acesteia […]. Uneori, obiectul de admiraţie erotică nu este piciorul, pantoful, ciorapul sau jartiera iubitei, ci chiar mersul ei“. Cu metodă, Coșbuc versifică actul de seducție de la stadiul incipient al mișcărilor languroase, evocate prin comparație și dublate, pe rînd, de aluzii meșteșugite și de atingeri catifelate, pînă la manifestările euforice, de exaltare zgomotoasă. În asentimentul femeii, chiar dacă asimetric cu ea, bărbatul stă – deloc întîmplător – pe prag, cunoscîndu-și rolul „de a o trece pragul“ și, ulterior, de a o motiva „să țină casa“ prin căsă-torie, conform culturii tradiționale.
Dacă în prima strofă femeia se remarcă printr-o senzualitate pronunțată, în cea de-a doua, portretul ei se completează cu linia sînilor rotunzi, ademenitori, totodată sugestii ale unei posibile, proiectate maternități, care confirmă atingerea maturității biologice. Despre receptarea din perspectiva bărbatului cu un înalt simț al formei și cu o fantezie aproape incontrolabilă dau seama versurile: „Pieptul plin cu mîna-l ține,/ Strîns îl ține,/ Că-i piept tînăr și mereu/ Ar sălta, și-n salt e greu“. În prim-plan se află vîrsta care, deși nu reprezintă în sine o virtute, îi imprimă făpturii feminine aspectul seducător, elanul și instinctul necesare împlinirii. Să nu uităm că în tiparul vechi de gîndire, consfințit prin tradiție, familia se întemeia timpuriu, prin adolescență, iar condiția femeii se rezuma la asumarea rolului de soție şi de mamă!
La început, fata a reprezentat doar o fascinantă imagine, pentru ca, pe parcursul textului, să devină o voce tot mai puternică, tot mai critică la adresa conduitei masculine superficiale, care îi periclitează reputația într-o lume a valorilor consacrate: „Te știu eu:/ Nu mai viu! De viu la tine,/ Mă săruți și nu mai vreu!“. Schimbul de replici, conduita verbală reprezintă un bun prilej de confruntare a mentalităților, de plasare a temei morale sau erotice în sfera jocului și a negocierii. Nu etalarea virilității prin galanterie se impune, ci forța decizională a celei care stăpînește arta stimulării și a cenzurării intimităților: „Eu o chem și-i spui de toate,/ Multe toate,/ Multe bune și-n zadar./ – Nu-mi faci capul călindar!“. În dialectica relației, alternanța alungare-refuz („Ei du-te dar!“)/acceptare („Eu o chem…“) își dezvăluie sensul de formulă secretă, ludico-ritualică de alimentare a pasiunii. De aceea, în partea finală a textului, scenariul erotic culminează cu dăruirea ca tulburare a simțurilor, ca participare conștientă la unitatea lumii, ca dovadă așteptată a reciprocității trăirilor: „Cînd mă-nalț rămîn mirat:/ – Te-ai întors? Și supțirică,/ Ea pe piept mi s-a lăsat/ Și zîmbea c-un fel de frică: / – Răule, te-ai supărat?“. Tonalitatea caldă, cu accente anecdotice, destinde atmosfera. Plină de duioșie, antifraza din ultimul vers echivalează cu o declarație ce eternizează idila, la fel cum îmbrățișarea, formă corporală de exprimare, favorizează recuperarea androginiei primordiale, redobîndirea echilibrului ancestral.
Ca scurtă lecție de antropologie, poezia insistă asupra particularităților, a rolurilor și a efectelor erosului în concepția populară, (re)cunoscută pentru rigoare. Lingvistic, poezia fixează coduri și forme de comunicare, verbale sau nonverbale, secrete sau publice, feminine sau masculine, colocviale sau protocolare, cu finalitate evidentă sau din sfera gratuității. Apelînd la efectele unui discurs poetic specific pentru sfîrșitul secolului al XIX-lea românesc, Coșbuc scrie, s‑ar putea spune, Supțirica din vecini animat de ideea revizuirii moravurilor în acord cu rostul existenței. Viața sentimentală a femeii poate deveni traumatizantă în comunitățile tradiționale, tocmai pentru că este indisolubil legată de viața socială. În consecință, glumeţ ca întotdeauna, poetul nu își mustră frumoasa eroină pentru îndrăzneala de a-și alege iubitul, ci pare să empatizeze cu ea pe calea iubirii… de la provocare la promovare.
Teodora-Alina ROŞCA este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc“
din București.