Evgheni Vodolazkin face parte dintr-o galerie foarte restrînsă de „tineri romancieri“, în sensul ludic pe care Umberto Eco îl atribuie sintagmei (care dă şi titlul unui scurt volum, Confesiunile unui tînăr romancier), scriitori care au debutat undeva spre jumătatea vieții, asta după ce în prima parte își construiseră o consistentă carieră academică și de cercetător (Vodolazkin este specialist în literatură rusă veche). Scriitura lor a luat prin surprindere, ivindu-se – parcă de nicăieri – un soi de făptură stranie printre lucrările lor riguroase de specialitate. După romanul-revelație Laur (publicat în 2012, în limba rusă, iar în limba română, doi ani mai tîrziu, la Humanitas Fiction, în excelenta traducere a Adrianei Liciu), orizontul de așteptare creat era considerabil și, cred, i-ar fi putut cu ușurință angoasa pe mulți autori, fie și dintre cei cu vechime în domeniu. Acestor aşteptări le răspunde, iată, Aviatorul, cel mai recent roman al scriitorului rus, publicat anul trecut și tradus recent și la noi, propunînd o cu totul altă formulă romanescă decît cartea anterioară. Vodolazkin refuză să pășească pe urmele propriului succes, evitînd astfel un manierism incipient.
Două sînt temele fundamentale pe care se construiește romanul, cu toate ramificațiile ce derivă din ele: pe de o parte, căința (ca o privire aproape hipnotică spre ceea ce are mai lăuntric individul), iar pe de altă parte, relația mereu fragilă și întortocheată a individului cu istoria. Un du-te-vino între interior și exterior, între trecut și prezent, pe care Vodolazkin înalță întreaga arhitectură narativă. Numai că înălțarea acestei arhitecturi are prea puțin de-a face cu o construcție clasică de jos în sus, dinspre bază spre vîrf, amintind mai degrabă de Sagrada Familia (pe care chiar autorul o pomenește într-unul dintre interviurile sale), prin adăugarea continuă de elemente, pe măsură ce Innokenti, protagonistul cărții, își amintește – și scrie în jurnalul pe care e sfătuit să-l țină – fragmente din trecutul său, trecut din care a fost brusc smuls în urma unui experiment de criogenizare, desfășurat la mijlocul anilor ’20, în lagărul unde fusese condamnat și din care este readus la viață în 1999.
Tema căinței, cu profunde ecouri în tradiția literaturii ruse, trage după sine o adevărată trenă de teme adiacente. Romanul vorbește despre vină și dreptate, despre „crimă și pedeapsă“, reiterînd aceeași întrebare sfredelitoare: în ce măsură omul are dreptul să-și facă singur dreptate? În ce măsură unei crime poți sau se cuvine să-i răspunzi tot cu o crimă? Un topos dostoievskian întors, însă, pe dos sau, oricum, reinterpretat formal, căci structura narativă în care toarnă Vodolazkin acest subiect are prea puțin, dacă nu deloc, din cea a clasicului rus. Innokenti e și nu e un Candide, e și nu e un inocent al vremurilor sale și al vremurilor de acum. Inițial, pare una dintre nenumăratele victime ale istoriei și ale unuia dintre evenimentele cele mai dramatice din secolul al XX-lea: instaurarea comunismului în Rusia. Dar ceea ce Innokenti repetă aproape obsesiv în jurnalul său – şi mai ales în convorbirile pe care le are cu doctorul Geiger (cel care l-a readus la viață) și cu iubita sa (re)găsită în noul prezent – e tocmai absența purității din noi: răul îl purtăm în noi cu toţii, nimeni nu e într-atît de curat sufletește încît să fie îndreptățit să ridice piatra asupra celuilalt. Dacă dreptatea cere jertfe, dacă cere (atîtea) victime, se mai numește dreptate? Or, aici, cred, se deschid două planuri. În primul rînd, cel personal, al căinței ce se poate manifesta numai în plan individual, căruia autorul îi adaugă planul istoric, marile mișcări revoluționare care au promis tocmai dreptatea și egalitatea, dar care, în numele acestor idealuri, nu au generat decît sacrificii și nedreptăți cu atît mai mari și mai de necuprins.
Iar odată cu vina, căința, dreptatea și ispășirea, se strecoară în scenă mila și iubirea. „– Ce poate fi mai presus decît dreptatea? am strigat ca să-l scot din amorțeală. El s-a gîndit puțin. A spus: – Probabil numai mila“ – pentru ca ulterior Innokenti să revină asupra răspunsului său, spunînd că dincolo de dreptate stă, de fapt, iubirea, singura cu adevărat salvatoare, perspectivă care amintește de un alt scriitor rus contemporan, Andrei Makine, care, în mod similar, o opune atrocităților istoriei și nesfîrșitelor nelegiuiri împlinite în numele dreptății. Din aceeași temă-nucleu decurge și obsesiva întrebare „de ce?“. Altfel spus, ce anume îl împinge pe un om să-l nedreptăţească pe un semen al său? Ce anume i-a determinat pe milioane de oameni să facă denunțuri la Securitate, pecetluind astfel alte milioane de vieți? – „El [Zaretzki] singur mi-a spus, beat fiind, că nu știe de ce a făcut denunțul. Dar eu știu: de prea mult rahat în organism. El, rahatul ăsta, a crescut în el și a așteptat condițiile sociale ca să se reverse“. Cu toate acestea, Innokenti îl recuperează pe Zaretzki ca individ și, odată cu acesta, pe sine însuși. Îl recuperează prin artă, prin singura lucrare pe care o va mai crea după revenirea la viață.
Așa cum se întîmplă și în cele două romane precedente (Soloviov și Larionov, respectiv Laur), Vodolazkin meditează asupra istoriei, fără a-i permite însă acesteia să ocupe întreg spaţiul narativ. Întîmplările istoriei mari rămîn undeva pe fundal, asigurînd urzeala evenimentelor romaneşti. Innokenti are o lungă discuție cu Geiger despre lucrurile care îl formează pe un individ. Cel din urmă susține că răspunzătoare sînt evenimentele și experiențele asimilate de pe urma acestora, „vînătăile”, cum le numește el. Innokenti îl contrazice, susținînd că nici măcar cele trăite de el în lagăr nu l-au format cu adevărat. Evenimentele, spune Innokenti, nu sînt ale omului, el este absorbit de acestea: „Principalul este să nu supraapreciezi evenimentele ca atare. Eu cred că ele nu sînt ceva care ține de lăuntrul omului. Doar nu sînt sufletul, care determină personalitatea și este inseparabil de corp în timpul vieții. În ele nu există inseparabilitate. Ele nu sînt parte a omului, dimpotrivă – omul devine parte a lor. El nimerește în ele, așa cum nimerești sub roțile trenului, și pe urmă, pe urmă vezi ce rămîne din tine“. Asta nu echivalează, însă, cu o invitație la a blama istoria pentru toate neajunsurile vieții noastre, ceea ce ar însemna tocmai eșecul în a înțelege raportul acesteia cu viața individului. Innokenti pledează pentru responsabilitatea individuală, mai ales în vremuri tulburi: „Legat de tata, m-am gîndit la natura dezastrelor istoriei – revoluții, războaie și altele asemenea. Principala lor grozăvie nu e faptul că se trage. Și nici chiar foametea. Ci faptul că se eliberează cele mai josnice patimi omenești. Iese la iveală ceea ce pînă atunci era înăbușit în om prin legi. Fiindcă pentru mulți nu există decît legi exterioare. Interioare nu au“. O idee pe care Vodolazkin a reluat-o în mai multe dintre interviurile acordate, subliniind că în vremuri de restriște nici măcar nu e nevoie să devii erou, e de ajuns să nu te transformi în canalie.
Întrebat, într-unul dintre numeroasele interviuri pe care trebuie să le dea, ce anume l-a frapat mai tare la noua lume în care s-a trezit, protagonistul răspunde, spre stupoarea și dezamăgirea jurnaliștilor, că zgomotele. Nu vorbește despre marile descoperiri științifice, nu pomenește de televizor sau de computer, nici măcar despre aventura omului în cosmos, ci despre zgomote. În încercarea lui de a recupera trecutul, de altfel, urmele pe care va merge vor fi tocmai aceste detalii aparent nesemnificative și foarte subiective: zgomote, imagini, mirosuri. Singurele, spune el, asupra cărora, în chip aproape paradoxal, noi, oamenii, cădem de acord. Despre istorie, politică sau literatură avem mai mereu păreri diferite, dacă nu contradictorii, dar foșnetul copacilor într-o toamnă tîrzie îl vom (re)simți aproape la fel. Țesătura subtilă a lumii, cea care ține, de fapt, lucrurile laolaltă, de aici vine, pare să spună Vodolazkin, nu din istorie, asupra căreia avem atîtea interpretări și pe care o supunem atîtor revizuiri. Nu e un îndemn de a ieși din istorie, de a-i întoarce spatele – în definitiv, sîntem parte din ea –, căci ar fi imposibil și, oricum, ar fi greșit, ci un îndemn la meditație și la o privire mai atentă, lipsită de schematizări, asupra relației pe care individul o construiește între propria istorie și Istoria mare. Aceasta din urmă nu e decît o parte a istoriei personale, afirmă Vodolazkin, cu o răsturnare de perspectivă, căci de cele mai multe ori individul tinde să se vadă tocmai ca o rotiță nesemnificativă în cursul istoriei mari.
Între toate aceste elemente – căință, vină, dreptate, istorie – scrisul funcționează ca un liant, unul încă foarte interesant din punct de vedere formal: inițial doar Innokenti ține un jurnal (terapeutic), pentru ca odată iubirea (re)descoperită, viața să pară că ia locul scrisului (tema întîietății vieții asupra creației). Partea a doua a romanului se deschide sub forma a trei jurnale separate, cu numele fiecăruia dintre cei trei autori – Innokenti, Geiger și Nastia – clar indicate, pentru ca încet-încet ele să se amestece, să se suprapună, să se completeze, să-și răspundă unul altuia pînă la a nu mai fi nevoie sau a nu mai conta cine ce scrie. Jurnalul nu e structurat pe zile, nu e datat; sînt precizate numai zilele săptămînii, dar și aceste indicii temporale minimale dispar spre final: un semn că timpul nu mai are răbdare sau că datarea nu mai contează? Innokenti se naște în 1900 și este dezghețat în 1999, viața lui e însuși veacul al XX-lea, un soi de Novecento al lui Baricco, tot o figură de inocent sau de neadaptat, un străin față de lumea obișnuită, pe care încearcă să o înțeleagă și să o cuprindă dinlăuntrul propriei singurătăți. Pentru că pe Innokenti îl însoţesc deopotrivă figura lui Lazăr (a celui ce a trăit moartea, dar s-a întors din lumea de dincolo pentru un motiv care-i rămîne de dezlegat) și cea a aviatorului, „simbolul felului în care trebuie să decurgă viața“: „Mi se pare că oamenii care s-au realizat au această caracteristică: depind în mică măsură de cei din jur. […] Alergi prin viață cu o slabă speranță că îți vei lua zborul, și toți se uită la tine cu milă, în cel mai bun caz, fără să te înțeleagă. Dar tu îți iei zborul, și de sus, ei toți îți par a fi niște puncte […] pentru că în aceste sfere totul depinde numai de iscusința celui care zboară. De aviator, minunat în singurătatea sa“.
Evgheni VODOLAZKIN
Aviatorul
Traducerea și note de Adriana Liciu
Editura Humanitas Fiction,
2017, 368 p.
Foarte buna cronica la „Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin.