Bifurcaţii. Ce ne unește

Manifestațiile de protest din februarie și martie au fost un moment fast. Oameni foarte deosebiți, din generații diferite, cu varii orientări politice, au fost alături. Mulți dintre ei nu votaseră la parlamentare. Unii spun, amar, că tocmai absența lor în decembrie i-a scos din casă în martie.

Chiar dat cu strîngere de inimă, alegînd răul cel mai mic, votul presupune aderarea la un proiect (al unui partid sau al unei personalități politice) – e o afirmație. În decembrie 2016, foarte mulți nu au găsit în oferta partidelor politice nimic suficient de convingător ca să-i scoată din casă. Cînd însă a fost nevoie să spună „nu“, cînd s-au identificat ca „anti“ ceva, au ieșit în stradă. Strada poate dărîma guverne, dar nu guvernează.

E relativ simplu să te opui, mai ales în grup. Mulțimea oferă un fel de legitimitate morală, o asigurare (superficială, firește, și discutabilă) că procedezi bine. Dar nuanțele se șterg. Obiectivul e clar: nu vrei să se întîmple ceva. Ceva se poate întîmpla sau nu, cale de mijloc nu mai există, logica e binară. Tu vrei să nu se întîmple. E o alegere simplă, între da și nu. Și îți afirmi voința. Opoziția unește. Pînă să obții ce vrei (anularea unei legi, căderea unui guvern sau a unui personaj detestat), poți sta alături de oricine are același obiectiv, nu te interesează ce altceva e în mintea lui. Ura față de Ceaușescu a fost, înainte de 1989, un liant formidabil care a unit și chiar împrietenit oameni de dreapta și marxiști consecvenți, dar care a cedat încă din primele zile ale lui 1990. Cînd la o mare manifestație se cere să se îngenuncheze sau să se rostească o rugăciune, ideologia iese în față și începe să despartă apele. Ura, în schimb, pare să unească.

După atingerea obiectivului, încep problemele. De-acum, trebuie construit, deci trebuie răspuns și la întrebarea „cum?“. Or, se pare că, pentru a construi, diferențele (de opinie, de credință, de ideologie) devin importante. Mai importante decît ceea ce unește. Ura nu ajunge pentru a construi.

Ce se întîmplă azi în USR pare un exemplu de manual. Pornit ca un partid declarat fără ideologie (contradicție în termeni, ar fi spus orice specialist în teorie politică acum niște ani), USR a reușit o vreme să țină sub obroc conflictele interne la care s-a ajuns, de fapt, foarte repede, de îndată ce s-a trecut de la o grupare mică, preocupată doar de proiecte bine țintite în București, de natură administrativă, la una națională, cu o arie mult mai largă de preocupări. Se vede acum că alăturarea unor oameni extrem de diferiți întru „buna guvernare“ și atît e foarte problematică. Necazurile încep de îndată ce treci de la generalități la definiții precise, la detalii (orice om de știință cunoaște bine lecția asta, ar fi timpul s-o învețe și politicienii). Buna guvernare înseamnă ceva mai mult decît eradicarea corupției. Ea presupune identificarea unor probleme drept prioritare și alegerea unor soluții dintre mai multe posibile, iar alegerile respective sînt marcate ideologic. Toți spun că vor reformarea învățămîntului preuniversitar, de exemplu, dar, la un moment dat, trebuie să decizi dacă dirijezi preponderent fondurile către comunitățile defavorizate și către rural sau dacă pornești prin a asigura pregătirea vîrfurilor; la fel în privința sănătății – aici ideologia contează mult. Guvernarea tehnocrată a lui Dacian Cioloș a fost una cu precădere de dreapta, chiar dacă acest lucru nu a fost explicit asumat.

Nicușor Dan pare acum o figură tragică prin inadecvare. El nu-și mai găsește locul în partidul care e, totuși, creația lui extrem de recentă. A devenit, de fapt, o frînă în calea profesionalizării partidului. Știindu-l foarte inteligent, mă îndoiesc că nu înțelege ce se întîmplă. Dar, deși înțelege, rămîne fidel visului său de a face politică fără ideologie, încăpățînîndu-se să creadă că pe USR-iști îi unesc mai multe decît îi dezbină. Or, în politica mare, profesionistă, idealiștii mai mult strică – din păcate. Prea puțin contează mărul discordiei de acum: referendumul pentru familie e doar un pretext, putea fi oricare altul – esențială e nevoia multora din partid (poate și la presiunea simpatizanților) de a-și afirma, fie și în detrimentul cauzei, poziția doctrinară. Iar ideologia impune clarificări care pot dezbina. Doctrina nu e un scop în sine, dar, iată, pare indispensabilă unei construcții politice. Fără Nicușor Dan, poate și fără alții, USR va deveni treptat un partid de dreapta obișnuit, care se va bate pentru același bazin electoral cu PNL.

În treacăt fie spus, au perfectă dreptate cei care spun că tema referendumului nu e importantă pentru România de azi. Mai mult, referendumul e nociv, întrebarea e cu răspuns telefonat și dinainte cunoscut, exact situația în care nu trebuie să organizezi referendum. Cum bine au observat mai mulți oameni lucizi, vai și-amar dacă se va ajunge să facem referendum pe tema reintroducerii pedepsei cu moartea, a castrării pedofililor sau, de ce nu, a alungării din țară a celor care-o fură și-o fac de rîs (romi, evrei, s-or mai găsi). Se pare că, oricît de împotriva corectitudinii politice ar fi lumea de la noi, foarte mulți încă se feresc să spună în gura mare că îi detestă pe unii sau pe alții. În România, cu homosexualii e mai ușor, despre ei poți spune că-s anormali, despre romi sau evrei încă nu. Sănătoși să fim!

Trist peste poate e că, deocamdată, lipsesc proiectele și doar ura unește.

Exact cînd am terminat de scris acest articol, Serviciul Mondial pentru Organizarea Coincidențelor mi l-a pus în față pe al lui Radu Cosașu din Gazeta sporturilor, care se încheie cu următorul citat din Cioran: „Ura e cel mai rezistent sentiment uman“.