Adevărat campionat mondial al tenisului pe zgură, Roland Garrosul încîntă, decepţionează, fascinează şi provoacă. Univers în sine, Openul francez este, după cum spunea Roy Emerson, cel mai dificil de cîştigat Grand Slam. Suprafaţă lentă, zgura cere nu doar putere, dar şi rezistenţă, inteligenţă tactică, o tehnică specială, plus un moral necorodabil. Pe „roşu“ se aleargă mult şi se pierde uşor. Chiar dacă unele partide decurg aproape instantaneu, totuşi ideea de maraton este cea care predomină. Favoriţii fac sens doar pe hîrtie, în realitate numai surprizele primind consistenţă şi relevanţă. Sigur, sînt şi excepţii, existînd autentici specialişti ai zgurei. Însă a cunoaşte la perfecţie suprafaţa a încetat să mai fie garanţia succesului. Iar la Porte d’Auteuil miracolul bate adeseori cea mai raţională şi serios argumentată expectanţă.
Roland Garrosul din 2017 a început cu un cutremur: pe tabloul fetelor, number one mondial, nemţoaica Angelique Kerber, a fost eliminată din start de rusoaica Ekaterina Makarova la un scor ruşinos, 6-2 6-2. Semifinalista de la Melbourne, croata Mirijana Lucici-Baroni, a ieşit şi ea tot atunci, trimisă acasă de turcoaica Çagla Buyukakçay. În actul al doilea, cîştigătoarea Turneului Campioanelor, slovaca Dominica Cibulkova, pierde la surprinzătoarea (şi durdulia) tunisiană Once Jabeur. În optimi, campioana din 2016, iberica Garbiñe Muguruza-Blanco, este învinsă de puternica franţuzoiacă Kristina Mladenovic, marea favorită a gazdelor. La conferinţa de presă, iberica amuţeşte, fiind podidită de lacrimi. Exact în această fază, veterana Venus Williams (10), finalista de la Melbourne, este eliminată de elveţianca Timeea Bacsinszky (30). În sferturi, simpatica Timeea aduce o tăcere de ghiaţă pe Philippe Chatrier, survolînd-o în două seturi pe Kiki Mladenovic. Dacă la debutul celei de-a doua săptămîni a chenzinei pariziene mulţi comentatori francezi foarte serioşi vedeau posibilă o finală Mladenovic-Garcia, speranţa gazdelor avea să fie sugrumată violent în sferturi, căci şi Caroline Garcia ajungea să cunoască gustul amar al înfrîngerii în minimum de seturi (6-7 4-6), după o luptă în care cehoaica Karolína Plišková, a doua favorită, şi-a arătat forţa şi valoarea.
Să nu uităm de victoria asupra Elinei Svitolina
Dar fără îndoială că partida capodoperă a sferturilor a fost întîlnirea Simona Halep-Elina Svitolina. Jucau practic cele mai în formă sportive ale sezonului, iar meciul lor a fost reeditarea finalei de la Foro Italico, în care ucraineanca, lideră a clasamentului Race, a învins-o pe Simona în trei seturi strînse, fiind beneficiara unei accidentări la gleznă a compatrioatei noastre. Partida pariziană a avut de toate, dar mai ales frumuseţe. Scorul nu minte, dar ascunde destule adevăruri grave: 3-6 7-6 (6) 6-0. Şi pentru că tot e la modă hispanizarea unor formule din sport, o să spun că remontada reuşită de Halep a ţinut capul de afiş al presei sportive mondiale. Condusă cu 5-0 în primul set, românca pare complet la pămînt. De niciunde, Simona Halep adună trei ghemuri, începînd să spere. Deocamdată, inutil. Rapid, în actul secund, Elina se duce în 5-1, apoi serveşte pentru meci. Halep? Nicăieri. Şi totuşi, campioana de la Madrid face break. Apoi îşi cîştigă angajamentul. Din nou Svitolina serveşte pentru meci. Şi pierde. De fapt, cîştigă Halep – nuanţa e importantă. Simona joacă acum altceva, are alt nivel, tenisul ei „în evantai“ şi variaţia efectelor sufocînd-o realmente pe Elina. Simona conduce cu 6-5 şi are minge de set decisiv. Tensiunea e maximă şi ea ratează. În tie-break adversara are minge de meci, cu toate că eleva lui Cahill condusese cu 4-2. Dar machidoanca noastră are un suflet cît Everestul şi o anulează. Apoi o ajută fileul, care îngroapă o minge în suprafaţa adversă. Este egalitate la manşe. Ce urmează desfide orice imaginaţie posibilă. Eliberată, cu încrederea renăscută, Simona o spulberă cu 6-0 în decisiv pe valoroasa Svitolina. De la 6-3 şi 5-1 să pierzi cu 0‑6 ultimul set… asta reflectă cît de dur este uneori tenisul. Şi mai ales ce înseamnă moralul în sportul alb. (A se reţine această observaţie.)
În semifinale, Halep o bate greu, foarte greu, pe cehoaica Plišková, în trei acte. Miza era enormă. Dacă Plišková se califica în finală, devenea lideră WTA. Dacă Simona o bătea pe Karolína, devenind finalistă, trecea pe locul al doilea mondial, devansînd-o pe cehoaică. Ceea ce s-a întîmplat. Atît de impresionată de jocul Simonei a fost eleva lui David Kotyza, încît a declarat că şi-ar paria toţi banii că Simo va pleca acasă cu Cupa Suzanne Lenglen. Avea perfectă dreptate. Toţi comentatorii, de la Wilander la Mouratoglu şi de la Evert la Navratilova, o dădeau mare favorită pe româncă, inclusiv casele mari de pariuri. În ţară totul fierbea. Un post TV de mare audienţă comercială, Pro TV, a cumpărat dreptul de transmisiune de la canalul european de sport, în speranţa că reţeta financiară va fi imensă. Probabil a fost, dar nu mai mare decît dezamăgirea. Enervat de hidoşenia replicilor TV în marginea finalei, un fost preşedinte l-a trecut pe Facebook prin acizi pe unul dintre comentatorii televiziunii cu pricina, deloc întîmplător unul dintre adulatorii săi. Mă rog, dreptul stăpînului de a-şi flegma sclavii (era să scriu sclaveţii, dar nu ştiu de ce!).
Tăvălug ofensiv
Însă cine a fost adversara Simonei în finala Roland Garrosului? O puştoaică rusoaică din Letonia, Jelena (Olena) Ostapenko, care a împlinit pe 8 iunie, cu două zile înaintea meciului decisiv, 20 de ani. Anterior Openului francez, aceasta era pe locul 47 mondial, disputase trei finale în turnee minore, toate pierdute, iar la Roland Garros nu cîştigase niciodată vreo partidă. Ce-i drept, ea părea în formă pe zgură, jucase finală la Charleston, făcuse semifinală la Praga, dar neavînd clasament bun, abia urcase pe tablou din calificări la Stuttgart şi Roma, unde a pierdut apoi rapid. Olena este genul de adolescentă care „sparge mingea“, atacînd totul din orice poziţie. Ca orice teenager-ă, adoră ritmul şi schimbul scurt. Dacă intră, bine, dacă nu, asta e. Iată la ce se rezumă această filozofie. Stilul este specific celor foarte tineri şi nesofisticaţi, ca şi celor captivi ai spiritului slav (Şarapova, Pavliucenkova, Kvítová, Plišková etc.). La Paris însă letona a depăşit orice aşteptări, căci le‑a devastat succesiv pe Stosur, Wozniacki şi Bacsinszky. Norocul ţinea.
S-a întîmplat să comentez sfertul de finală dintre Olena şi Wozniacki, meci întrerupt de cîteva ori de ploaie, după ce, în primul set, fosta lideră WTA avusese 5-0, dar abia adunase patru mingi pentru a închide manşa la patru. Ce m-a frapat şi mi-a dat de gîndit a fost dezinvoltura cu care puştoaica trece peste deranjul psihic provocat de pauzele forţate. Normal ar fi fost, ca la lipsa ei de experienţă, să cedeze nervos. Ei bine, cea care „s‑a rupt“ psihic a fost taman experimentata Caro. Letona a umilit-o cu 6-2 6-2, făcînd punctele de oriunde din teren, pe o suprafaţă moale. Pur şi simplu închidea ochii şi juca la linie. Iar mingile ei intrau la milimetru. Nu poţi juca în faţa cuiva care evoluează în „transă mistică“. Aşa a fost şi cu Bacsinszky în semifinală.
Simona a jucat finala extrem de corect. Tactic, şi-a desfăcut evantaiul, a variat jocul, a deschis unghiurile şi a alergat-o pe letonă, greşind foarte puţin. Cu o adversară normală, chiar foarte valoroasă, ar fi trebuit să meargă. Dar nu cu Ostapenko. După un prim set luat la patru, românca a avut 3-0 şi trei mingi de break. Dacă ar fi cîştigat şi al doilea serviciu al adversarei, poate că ar fi avut o şansă reală. (Personal, după cum s-a jucat, daţi-mi voie să mă îndoiesc!) Letona a revenit, a pus totul în teren şi a cîştigat setul secund cu 6-4. În decisiv, Halep a avut 3-1, dar asta a fost tot. Tăvălăgul ofensiv şi mistic şi-a făcut din nou lucrarea, luînd cinci ghemuri la rînd şi Cupa Lenglen. Una dintre cele mai mari surprize din istoria turneului. Din 8 iunie 1997, de la Gustavo Kuerten, nu se mai întîmplase ca un outsider fără vreun turneu cîştigat să triumfe la Roland Garros!
Mingi care intrau la milimetru, pe linie
Devastată, după partidă Simo a declarat: a fost clar mai bună decît mine, doar că a jucat puţin cam inconştient. Sinteza jucătoarei noastre mi se pare perfectă, însă eu aş scoate sintagma cam. Ostapenko a jucat la risc şi i-a ieşit. Ea a reuşit 299 de lovituri cîştigătoare în cele şapte partide, ceea ce este monstruos. Nimeni nu face asta. Nimeni nu joacă la linie şi cîştigă şapte partide pe zgură. Tenisul este jocul cu rachetă şi minge în care nimeni nu cîştigă tot timpul. Ei bine, pentru moment, Ostapenko a răsturnat definiţia tenisului. Ce a reuşit este ea este uluitor, însă sincer mă îndoiesc că, la 10 iunie, pe Philippe Chatrier s‑a născut o mare campioană. Precedentele ei desfid o asemenea posibilitate, iar viitorul probabil că mă va confirma. Tenisul înseamnă constanţă şi regularitate, risc asumat şi şanse statistice materializate. Tenisul nu este ruletă, miza totală pe un singur număr. Or, la Roland Garros asta a făcut surprinzătoarea Jelena Ostapenko. Planetele s-au aliniat şi ea a cîştigat, cu toate că argumentele raţionale, antecedentele, valoarea şi experienţa, plus abordarea finalei, o recomandau pe Halep drept viitoarea campioană. Însă ce greutate are logica în faţa iraţionalului? Minunea stă pe fundamentul întîmplării absolute, iar letona a fost categoric adoptată de miraculos. Nu e cazul să o cităm pe mama lui Bonaparte. Aici nu e nimic care să dureze – dar vom vedea asta. Un lucru e clar. Halep nu are ce să-şi reproşeze. În sport, ca şi în viaţă, ai nevoie şi de noroc. Cînd destinul îţi scoate în cale în finala Roland Garrosului două stihii, Şarapova, dopată cu Meldonium, şi Ostapenko, dopată cu încredere mistică, n-ai ce să faci, decît să te lupţi şi să pierzi. Din acest punct de vedere, Halep a fost o eroină tragică. Nu glumesc. Bravo, Simona!
Dar Roland Garros 2017 nu a însemnat doar uraganul mistic Ostapenko. A mai însemnat, poate chiar mai legitim pentru că previzibil şi raţional, şi la decima pentru Rafael Nadal. Cu doar 35 de ghemuri pierdute în şapte meciuri, fără set amanetat pe parcurs, lăsîndu‑i în semifinală lui Thiem doar şapte jocuri, iar în finală lui Wawrinka doar şase ghemuri, Rafa le‑a închis gura şi celor mai acerbi contestatari. E pentru a treia oară cînd nu pierde manşă la RG, avînd un palmares de 79 de victorii la două meciuri pierdute. Dincolo de cifre, rămîne impresia unui tenis devastator jucat de un campion reînviat. Cînd Stan the Man nu găseşte soluţie într-o finală de Grand Slam, asta înseamnă foarte mult. Cînd Dominic Thiem, învingătorul din sferturi al lui Djokovici cu o lăptăreasă în setul al treilea, primeşte el însuşi un 6-0 în actul trei, e clar că zeul zgurei este doar unul.
Nu cred că poate exista o imagine mai omenească decît îmbrăţişarea unchiului şi nepotului Nadal, în timpul ceremoniei de închidere. Cei doi au săvîrşit istorie cu aerul firesc cu care un pescar se întoarce după o zi lungă cu barca plină în portul din Manacor. Vamos Rafa!