„Nu cred în întîmplări“

Va împlini 50 de ani pe 30 septembrie 2017. Cîntă jazz din timpul facultății. Are o voce extraordinară. S-a stabilit de cîțiva ani în Germania, împreună cu soțul ei, într-un orășel de lîngă Frankfurt, unde există pădure și aer curat. A concertat cu Benny Rietveld (fost basist al lui Miles Davis, actualmente basist și director muzical al lui Carlos Santana), realizînd proiectul Transfiguration. Împreună cu Theodosii Spassov, din Bulgaria, a dezvoltat un proiect inspirat de muzica lui Bela Bartók: Incantations: Homage to Bela Bartok. În această toamnă, va face un spectacol intitulat Profetul, inspirat de cartea cu același nume scrisă de Kahlil Gibran. În spectacol, invitată specială va fi Oana Pellea. Pînă la spectacolul Profetul, Teodora Enache invită publicul la Bucharest Jazz Festival, între 3 și 9 iulie, unde este director artistic. Despre drumul prin jazz și prin viață al Teodorei Enache, care a cîntat și la Gala Premiilor revistei Observator cultural, ediția 2017, într-un interviu realizat la București, în redacția revistei noastre.

 

Ai avut dintotdeauna vocea aceasta extraordinară?

Nu. Vocea vine, cumva, din adîncimile noastre. Te poți naște cu o voce perfectă. Sînt voci mari, care n-au vibrație. Vibrația se cîștigă prin adîncime. Am lucrat mult cu vocea mea, realizînd că am nevoie de un sunet care să fie fidel vibrației interioare.

Ce înseamnă să lucrezi cu vocea ta?

Am o tehnică vocală care este unică în lume, pe care mi-am însușit-o de la profesorul meu, domnul Dan Priscornic de la Iași, specializată pentru canto clasic. Este o tehnică bazată pe respirația abdominală, unde tehnicile de pranayama se combină cu cele de de qiqong, nu sînt simple vocalize înlănțuite pentru a-ți încălzi vocea. Sînt o serie de exerciții care duc la longevitatea vocii și a ființei, la armonizarea interioară. Cumva, prin aceste exerciții, se curăță canalele interne, pentru a lăsa vocea să curgă liberă, asemenea unui fluviu. Această tehnică, la originile ei, a fost inițiată de călugării cantorieni, care o deprindeau timp de 11 ani, combinată cu asceza. Erau în temple izolate, nu vorbeau, țineau posturi îndelungate, iar rezultatele acestei munci erau dedicate divinității, ei spuneau că „Sfîntul Duh vine prin sunet“.

Profesorul Priscornic folosește asemenea tehnici?

Da. De la dumnealui am învățat, continuăm să lucrăm împreună, este o poveste care nu are sfîrșit, o călătorie interioară fără sfîrșit.

Cum v-ați întîlnit, cum ați decis să lucrați vocea?

L-am întîlnit cînd eram studentă la Iași, în ultimul an de facultate, în 1990. Acel an mi-a schimbat viața radical. Eu am primit repartiție, am fost profesoară de matematică un an de zile, la București. Înainte de a termina, l-am întîlnit pe domnul profesor și am început să studiem împreună arta cîntului.

Erai încă studentă?

Da. Am lucrat împreună timp de un an, după care, primind repartiție la București, drumurile noastre s-au desprins. La Iași, nu reușeam să merg prea des. În ultimii 7 ani, după nașterea celui de-al doilea copil, ne-am reîntîlnit și am lucrat intens. Acest fapt m-a ajutat enorm în pregătirea şi realizarea spectacolului Profetul.

Lîngă Școala Populară de Artă am văzut un anunț: Concurs! Am intrat.

Cum erau anii ’90, pentru jazz?

Nu se cînta jazz. Iar eu eram împătimită, jazzul mi-a schimbat viața, pentru jazz m-am reorientat cu totul.

Cum nu se cînta jazz? La Iași era Romeo Cosma.

Da, era Festivalul de la Sibiu, Festivalul de la Costinești, acțiuni punctuale. Nu erau cluburi, nu erau party-uri, cum sînt astăzi. Se mai organizau concerte și în alte orașe ale țării, și la Iași, dar acestea erau foarte rare și numai pentru cei cîțiva muzicieni consacrați în România.

Cum ai ajuns la jazz?

Eram la Iași, îmi pregăteam lucrarea de diplomă, părinții mei îmi găsiseră post de profesoară de matematică la Onești, așteaptau să mă întorc acasă. În clipele libere, cîntam la chitară, îmi compuneam cîntece. Nu știam nimic din ceea ce se cînta, ceea ce era la modă, iar despre jazz pot spune că nu auzisem niciodată această muzică, nu ascultasem în viața mea un cîntec de jazz. Atunci, în vara aceea, la Iași, tocmai îmi predasem lucrarea de diplomă și mă plimbam. Lîngă Școala Populară de Artă am văzut un anunț: Concurs! Am intrat.

Ce fel de concurs?

Se dădea admitere la Școala Populară de Artă, erau în sală copii de 14-15 ani. La pian era Titel Popovici, admiterea era pentru o clasă de muzică ușoară, dar Titel Popovici mai făcea și un pic de jazz, făcuse jazz, underground, și în vremea lui Ceaușescu. Am intrat, am așteptat, era un repertoriu de muzică ușoară. Cînd mi-a venit rîndul, Titel Popovici m-a întrebat: „Dumneavoastră ce cîntați? Avem un reportoriu de muzică ușoară. Ce alegeți?“. „Nu știu“, i-am răspuns. „Dar știu să cînt la chitară!“. Am luat chitara și am cîntat. „Dumneavoastră aveți voce de jazz. Mîine la ora 12.00 să fiți la şcoală“, mi-a zis Titel Popovici. Am venit a doua zi, mi-a cîntat piesa Misty, o baladă a lui Erroll Garner. În acel moment, a fost ca dragostea la prima vedere. Nu știam note, nu știam nimic, dar am simțit că un scurtcircuit s-a produs în ființa mea. Atunci m-am pierdut. Pînă în acel moment, totul mergea bine, fusesem un copil deștept, învățam bine, iubeam matematica, învățasem enorm ca să reușesc la Facultatea de Matematică. Totul mersese cumva conform planului educatorilor, părinților. N-am fost o rebelă. N-a fost nimic special, în viața mea, pînă atunci, care să mă dezechilibreze. Atunci, în acea după-amiază, am simțit că îmi pierd tot controlul, tot edificiul construit pînă atunci. Venea ceva mai puternic decît voința mea și habar nu aveam ce era. Iar eu mă lăsam purtată. După întîlnirea cu Titel Popovici, am venit zilnic la Școala Populară de Arte, de la ora 12.00 pînă noaptea tîrziu: învățam note și cîntam piese împreună cu Titel Popovici. Apoi l-am întîlnit pe Romeo Cosma, care mi l-a recomandat pe Dan Priscornic, care „mi-a făcut cunoștință cu Mahalia Jackson“, acolo aveam să înțeleg cum curge acel fluviu interior care este vocea.

Și pe scenă cînd ai debutat?

După cîteva luni, m-am înscris la Festivalul de la Sibiu, m-au primit și am prezentat trei piese, luînd Premiul pentru Debut. După acest premiu, am fost invitată la Festivalul de la Costinești, în vară. N-aveam trupă, n-aveam cu cine cînta. Ce conta? M-am dus singură. Era în mine un amestec de curaj nebun cu dorința imensă de a cînta. Nu existau piedici, opreliști, eram ca un tanc rusesc ce se pornise. Pe de altă parte, am descoperit lumea muzicanților din jazz. Ei erau foarte relaxați, tonici, haioși. Erau foarte talentați (cei mai mulți) și totul mergea ușor, tehnic vorbind, era foarte simplu pentru ei: își luau instrumente și începeau să cînte. Eu mă simțeam diferită. Pentru mine, încă de pe atunci, cîntul însemna mai mult, eram foarte implicată emoțional, lăuntric. Uneori, plîngeam după concerte, căci simțeam că nu am scos totul din mine, era o nevoie internă să cînt, ca o ușurare, așa că primul contact cu această junglă a jazzului a fost ceva care m-a întors pe dos. Mă durea și mă inhiba. Întîi, îmi veneau niște amintiri pe care nu le puteam localiza, prin care jazzul devenea rațiunea mea de a trăi. Apoi, am realizat că ar fi trebuit să știu mai multă muzică. În toată acea nebunie în care nimerisem, mi-am dat seama că singura mea armă este dorința de a cînta. Dar nu era de ajuns, aveam nevoie de mult mai mult, de studiu, de experiență. Am devenit foarte ambițioasă, mai mult decît ar fi trebuit, și această ambiție îmi punea piedici în împlinirea scopurilor mele.

Nu-ți plăcea mediul acela?

Mă intimida și simțeam că nu pot face parte din el. Mă simțeam foarte diferită, pentru mine, mesajul jazzului (mesajul din sticlă) era altceva decît pentru toți ceilalți, care îl întîmpinau strict tehnic. Iar eu, tehnic, nu eram pusă la punct. Pentru mine, cîntatul e un ritual. Înainte de a cînta, eu trebuie să tac, să fiu singură, să mă pregătesc. Dacă mă iei acum la o petrecere și-mi spui: hai, cîntă, eu nu pot să cînt. Nu pot. Sînt alți factori care mă determină să cînt. Venirea harului cere o interiorizare înainte, harul este mai capricios cu mine.

Cum l-ai cunoscut pe Johnny Răducanu?

Deci, rămăsesem la Costinești, primul festival de jazz unde fusesem invitată să susțin un recital și unde mă dusesem singură, căci nu aveam trupă. Organizatorul m-a întrebat cu cine cînt. Am ridicat din umeri. „Să vedem dacă nu cîntă Johnny cu tine?!“ Johnny era dur, cu el trebuia să te comporți foarte nonșalant și să fii foarte sigur pe tine. Iar eu eram inhibată, dar știam, simțeam că pot face mai mult. Acel curaj nebun nu m-a părăsit niciodată. Johnny Răducanu s-a uitat la mine și a spus: „Eu cînt cu tine, dar dacă nu-mi place cum cînți, opresc cîntarea și ai plecat. Cînți?“. „Da.“ Și m-am dus după colț și am tras un bocet. Și am cîntat. Și Johnny a fost mulțumit, mi-a spus: „Ai feeling de jazz cu carul. Pune-ți vocea la punct“. M-am întors la Iași, unde avusesem un mare noroc. Chiar în anul acela, 1991, puteai să mai rămîi un an la facultate, trecîndu-se la cursuri de cinci ani, a fost o prelungire a facultății, pentru care optai printr-o simplă cerere.

Toți venim în lume să ne împlinim un dar

Ce crezi, faptul că ai ajuns la acel concurs, unde era profesor Titel Popovici, faptul că ți-ai lucrat vocea cu Dan Priscornic, faptul că ai cîntat la Sibiu și, mai apoi, la Costinești, cu Johnny Răducanu, toate acestea au fost întîmplări sau așa trebuia să se întîmple?

Nu cred în întîmplări. Cred că toți venim în lume să ne împlinim un dar. Toți. Fiecare are un dar și, la un moment dat, trebuie să-ți vină oportunitatea să-ți dezvolți darul. Poți să vezi oportunitatea sau nu. Poți să vezi darul și poți să aduci o contribuție la bunăstarea, la frumusețea lumii sau să nu vezi. Dar șansa există pentru fiecare. Iar eu am fost intuitivă. Așa sînt și acum: lucrurile cele mai importante din viața mea le-am făcut intuitiv, n-am stat să mă gîndesc nici o secundă. Era ca o voce interioară care îmi dicta ce trebuie să fac. Noi ne naștem, și fiecare, la naștere, primește un daimon – Platon a spus asta – un dar, care să ne protejeze de patimile lumii. Socrate a mers mai departe și a spus că-și aude daimonul, care îl ghidează. Cu cît te lași furat de material, cu atît nu-ți mai auzi vocea interioară. În anii aceia, mă interesa doar jazzul. Nu mă interesa că n-am adidași, că n-am haine de concert, că n-am casă, că n-am bani. Doream să cînt. Asta îmi dădea putere. Astăzi, multe fete mă întreabă: „Știi, vreau să cînt, dar sînt și profesoară, am un job. Cum să fac?“. Nu pot să le dau nici un răspuns: această dăruire totală nu se învață. O ai sau nu. La mine, n-a contat nimic altceva.

Intuiția a funcționat bine?

N-am nici un regret dacă privesc în urmă.

Ai mai făcut un an de facultate și ai lucrat la voce, fiind la Iași. Ce s-a întîmplat la terminarea facultății?

Am primit repartiție la București. Se deschiseseră porțile în marile orașe, iar Bucureștiul avea nevoie de profesori de matematică, așa că veneau absolvenți de la toate facultățile din țară, inclusiv de la Iași. Iar eu am ales Bucureștiul, împotriva voinței părinților mei, care doreau să mă întorc acasă, la Onești. Am fost profesoară un an de zile, eram menționată în consiliile profesorale ca un dascăl bine pregătit. Chiar îmi plăcea meseria de dascăl, e o meserie nobilă și frumoasă. Îmi plăceau și copiii și, să nu uităm, eram chiar în București, unde jazzul se contura, era șansa mea să fiu acolo. Între timp, lucram cu Johnny Răducanu, învățam piese și descifram tainele jazzului. Ajunsesem în luna iunie, cînd se dădeau examenele de admitere. Eram la școală, era ora 8 fără un sfert, se deschideau plicurile cu subiecte, dar mai era timp, încă intrau copiii în sală. Și mi-am amintit de Liviu Butoi, de la Timișoara, care mi-a spus să-l sun, că deschide primul club de jazz din țară. Fără nici o ezitare, m-am dus la secretariat și l-am sunat pe Liviu Butoi. Eram proaspăt căsătorită, iar în toamnă urma să primim casă, un apartament, prin școală, așa ne promisese directorul, eram pe listă. Era perioada în care dacă aveai casă, dacă aveai buletin de București… Ce nevoie aveam de casa aceea? Liviu Butoi a răspuns și mi-a spus: „Vino!“. „Cînd?“, am întrebat. „Chiar din seara asta. Cîntăreața noastră e bolnavă. Nu poți să vii tu?“ „Vin!“ N-am avut nici o îndoială. Am închis telefonul, m-am dus în sală, i-am spus colegului de la supraveghere că eu plec. Nebunia de a cînta n-a ținut cont de nimic. Și am plecat. Am fugit de la școală, am fugit acasă, am împrumutat bani de tren de la o vecină, i-am scris un bilet soțului că plec. Și am fugit. După jazz. Seara cîntam în primul club de jazz din România, la Pod 16. Și acolo am rămas timp de șase luni.

Din ce te întrețineai, luai măcar niște bănuți pentru concerte?

Locuiam în mansarda clubului de jazz. La subsol era un pian. Pianista Alina îmi aducea mîncare. Primeam, din cînd în cînd, ceva, dar nu pot spune că aveam bani. Dar ce conta? Aveam unde sta și seara cîntam.

Altceva nu te interesa?

Nimic. Nimic nu conta, aveam o singură prioritate: jazzul.

Ai avut zile cînd ai intrat în concert și nu mîncaseși toată ziua?

Da. Am fost însărcinată, cu primul copil, și n-aveam ce mînca. Nu-mi făceam din asta o grijă. Întotdeauna găsești ceva, un măr, un covrig, un biscuit, morcovi. Aveam un frigider plin de morcovi. N-am fost deprimată, eram fericită că puteam cînta. Nu trebuie să-ți faci edificii suplimentare și să-ți creezi protecție, nu trebuie să te baricadezi, pentru că pierzi legătura cu vibrația ta interioară. Și, mai mult, nu mă puteam plînge nimănui, căci era decizia mea și mi-o asumam. Nimeni, nici măcar părinții mei, nu știau de greutățile materiale și sociale prin care treceam.

Cît ai stat la Timișoara?

Acel club avea un public fantastic, poeții, scriitorii, artiștii din Timișoara veneau acolo, era un loc de întîlnire în care fiecare îmbogățea spațiul. Simțeam asta și eram tare fericită. Pe de altă parte, nu-mi era de ajuns, doream să învăț mai mult, să aflu cît mai multe despre muzica de jazz. După șase luni, a venit Johnny la Timișoara și a văzut cum, în aceste luni, mi-am cîștigat un public, care îmi aprecia vibrația. Johnny m-a chemat din nou la București, pentru a fi solista trupei „Johnny Răducanu and friends“. Ce șansă imensă! Și am venit la București, se deschiseseră între timp cluburi de jazz la București, și așa am început colaborarea cu Johnny.

Știi expresia „zbor în zbor“?

Ce a însemnat Johnny Răducanu pentru tine?

Johnny Răducanu a fost un mare artist. Abia acum îl înțeleg. Era foarte greu să lucrezi cu el. El nu scria, nu dădea indicații, cumva trebuia să prinzi la nivel instinctual ceea ce voia el. A fost o mare școală: am învățat să fac față oricărei situații.

A fost, pentru tine, un dascăl?

El mi-a fost primul maestru în jazz. Dar este o vorbă: la umbra marilor stejari nu crește iarbă. Simțeam că nu pot să mă dezvolt și nu pot să fiu eu pentru că, undeva, el era tot. Împreună cu el, aveam o vibrație comună, dar care foarte rar ieșea la iveală. Cînd ieșea, era ca o explozie. Johnny avea lumea lui interioră, el nu era făcut să cînte în trupă, el era deplin, împlinit, de pe vremea întîlnirilor cu Nichita Stănescu, cînd Nichita recita, cînd Johnny cînta. Acolo, după părerea mea, Johnny a atins piscurile, acolo el era mai mult decît jazz, acolo era un mare artist, așa era și perceput. Acolo a trăit poezia vieții. În preajma muzicienilor de jazz, Johnny își pierdea acea dimensiune cu totul și cu totul specială. Mult mai tîrziu, mi-a spus, plin de amărăciune: „Am pierdut o grămadă de ani cîntînd numai jazz, jazzul nu e totul, jazzul e numai o fărîmă din TOT. Tu vei înțelege mai tîrziu ceea ce vreau să spun“. Nu am înțeles nimic, atunci.

Cînd ai înțeles?

Mult mai tîrziu, cînd am început să lucrez și cu latura cealaltă, latura mea interioară. Știi expresia „zbor în zbor“? Zborul din exterior, care se vede, care aduce ovații, aplauze, nu e de ajuns. Mă interesează zborul din zbor, adică să lucrezi cu tine ca om, ca ființă, ceea ce nu se vede. Consider că e mult mai greu să fii om decît să fii artist.

Jazzul n-a fost totul pentru tine?

A fost, la un moment dat. Dar astăzi, viața mea nu este numai jazz.

Ce mai este în plus? Ce este important, dincolo de jazz, de muzică și concerte?

Este răspunderea mea ca ființă vie. Vreau să-ți spun ceva. Am avut două vise legate de moarte. Primul: am avut primul concert în Franța, la Festivalul de la Marciac, Jazz Hot Magazine mă primiseră în comunitatea lor, puteam rămîne la Paris. În țară era fetița, de trei ani. După ce am plîns pe malul Senei, mă durea sufletul de ruptura pentru care mă pregăteam, fiind decisă să mă întorc. După ce am ajuns în România, am avut un vis. Eram într-o sală, erau acolo toți oamenii care participau la evoluția mea, și a venit Moartea, sub forma unui bărbat, înalt și foarte slab. Mi-a făcut un semn și mi-a șoptit: „Te iau“. „Mai lasă-mă, abia am început să cînt.“ Am cerut o învoire să mai cînt. Iar Moartea a răspuns, gînditoare: „Bine, o mai lăsăm să cînte“. Deodată, visul a continuat cu o viziune, în care eu stăteam jos, înconjurată de multe CD-uri, diferite, proiecte multe, fiecare disc diferit de celelalte. A doua zi, a venit prima propunere de CD, am rămas în țară, am continuat să cînt.

Și al doilea vis cum a fost?

Eram în avion, venind din Statele Unite. Avusesem succese, aș fi putut rămîne în America. Îl cunoscusem pe Ahmet Ertegun, care înființase Atlantic Records și care, după ce m-a auzit cîntînd, mi-a spus: „Cînd te-am auzit cîntînd, am simțit aceeași bucurie și acelaşi entuzism pe care le avea Ella Fitzgerald“. Dumnealui mi l-a recomandat pe minunatul chitarist, unic prin tehnica sa, Stanley Jordan. Mi-a spus: „Stanley are aceeași emoție ca și tine cînd cîntă“. Cu Stanley am fost, mai tîrziu, la Festivalul de la Montreux. Ahmet Ertegun îmi propusese să rămîn în America, acolo jazzul e la el acasă. Nu mai eram aceeași, ca atunci cînd plîngeam pe malul Senei. Fetița mea avea nevoie de mine mai mult decît oricînd și îmi găsisem jumătatea, sufletul meu pereche. De care eram tare, tare îndrăgostită. Părinții mei aveau, și ei, mare nevoie de mine. Așa că eram în avion către casă și am avut, din nou, un vis cu Moartea, cînd străbăteam oceanul. Și am rugat Moartea să mă lase să mai trăiesc, de data asta, pentru cei dragi. Să pot să îi iubesc mai mult, să le dau din mine, din energia mea, din ființa mea, să trăim împreună. În visul cu Moartea-bărbat, doream să trăiesc pentru a cînta. Acum, doream să trăiesc pentru a fi alături de cei pe care îi iubesc. În clipa aceea, am simțit că e ceva mai important decît jazzul. Cred că, mai important decît jazzul este să ajungi să trăiești și să iubești fără lanțuri.

Ce înseamnă fără lanțuri?

Despre asta tratează Profetul lui Kahlil Gibran. El m-a inspirat și am lucrat împreună, „în echipă“, iar prin muzică am putut exprima ceea ce înțeleg eu prin „fără lanțuri“.

De la carne către spirit, de la frică la iubire

Cînd l-ai descoperit pe Kahlil Gibran?

După ce l-am născut pe al doilea copil. Cumpărasem cartea din facultate și a rămas printre cărțile pe care le aveam aproape. Cînd s-a născut băiatul meu, în 2008, am reluat cartea. El era în cărucior și eu citeam. Acolo scria: „Copiii voștri nu sînt ai voștri“. Adică să te debarasezi de atașament. Ei vin prin noi, dar nu sînt ai noștri. Trebuie să-i lași liberi. Noi sîntem doar arcul, ținta o stabilește arcașul. Iar ei sînt săgețile vii. Arcașul iubește și stabilitatea arcului, și viteza, și spontaneitatea săgeții. Ce se cere de la părinți? Să-şi respecte copiii ca flăcări vii care vin în viața lor. Este cea mai grea treabă din lume: să coordonezi un copil în așa fel încît să nu-i subminezi valența lui nativă, cu ceea ce vine el pe lume. Noi nu știm nimic despre ce poate face un copil. Și poate e mai bine așa. Copilul tău poate să ajungă într-o direcție pe care nu o dorești. Și ce faci? Te revolți, te lupți, te chinui să-i arăți calea. Majoritatea părinților și copiilor se ceartă. E foarte greu să fie o armonie între copii și părinți, pentru că părinții vor să le impună copiilor o anumită cale.

Pun o întrebare terestră: dacă un copil nu vrea să-și facă temele, nu intervii, nu te cerți cu el, nu-l pedepsești?

Muzica Profetului a ieșit din întrebările mele, inclusiv din cele legate de copii. Singura noastră răspundere este în fața noastră, a evoluției noastre ca ființe vii. Dacă ne dăm silința să fim centrați și să avem un sistem de valori foarte bun și corect, atunci îi putem ajuta și pe copii. Dacă singurul moment în care faci asta este în momentele de criză, nu vei reuși să stăpînești criza, vei aduce sentimente de neîncredere și de vinovăție în sufletul copilului – și de mînie, și de neîmplinire în viața ta. Cînd copilul nu-și face temele și tu îl pedepsești, aia e imaginea crizei. Educația bună nu se face pe timp de criză.

Lucrezi la muzica pentru Profetul din 2008 și, anul acesta, 2017, ieși cu acest spectacol în lume. Cum va fi spectacolul?

N-a fost așa simplu. Trebuie să-ți spun povestea. După nașterea celui de-al doilea copil, între 2008 şi 2010, am avut o criză existențială. De fapt, a fost o binecuvîntare. O criză care a început cu o boală fizică, am oprit tot, computer, n-am mai vrut să mai cînt, n-am mai deschis gura. Am ars sau am aruncat toate CD-urile. N-am mai dorit să aud de jazz. Atîta iubire am avut pentru jazz, care s-a transformat într-o ură imensă.

Ai avut o perioadă în care ai renegat jazul?

Total. N-am mai vrut jazz. În perioada aceea, am lucrat în mine, ca om. A fost o boală fizică – nu vreau să vorbesc despre boală. Am cunoscut emoția care a generat această boală. Și n-am mai vrut să cînt. Dar am început să lucrez cu mine, ca om, spunîndu-mi că am să trăiesc și am să trăiesc frumos. Așa am reluat lectura din Profetul, care tratează tot ceea ce trăim, de la naștere, pînă la moarte. Pentru acest spectacol, am ales capitolele care m-au inspirat, cele despre moarte, despre iubire, despre copii, despre rugăciune, despre plăcere, despre bucurie și suferință. Eu citeam, în acei ani, doar citeam din Profetul. Și, la un moment dat, am început să dezvolt muzică în jurul acestor capitole. Muzica ieșea foarte strîns și intim legată de călătoria mea interioară. Nu am vrut să compun, nu a fost un act de voință, ci, pur și simplu, muzica mi-a devenit o ustensilă prin care reușeam să exprim ceea ce trăiam. Prin versurile lui Gibran și prin muzica pe care o scriam, exprimam lupta noastră ca ființe vii, de la carne către spirit, de la frică la iubire.

Cînd a fost gata muzica?

Muzica am refăcut-o mereu. De fiecare dată se mai întîmpla ceva. La început a fost numai o parte sumbră a viziunii, după vreo doi ani, a început să iasă lumina. Eram în avion, înregistrasem cu Benny Rietveld la Las Vegas, eram epuizată. În avion, spre Europa, au început să-mi sune incantațiile în minte. Mă înregistram pe telefon. Fiecare cîntec din spectacol este un film întreg, muzica este cinematică, descrie într-un mod foarte complex atitudinea lui Gibran, dar și viziunea mea personală, prin muzică.

Muzica în cît timp ai compus-o?

În șapte ani. N-am avut o atitudine de compozitor, mă duc în studio și compun. Cîntecele ieșeau la suprafată, știam textul și auzeam melodia. După un an, reluam, fiecare piesă mai cîștiga un pic de întuneric sau un pic de lumină. Totul în funcție de evoluția mea, în spirală. Prima piesă din spectacol va fi Iubirea, ea este sursa noastră, din ea creștem și din ea ne hrănim.

Cum e iubirea?

Nu trebuie să fie o iubire posesivă, egoistă. Gandhi spunea foarte frumos că o femeie ajunge să-și iubească bărbatul atunci cînd se consideră mama lui. Nevasta lui Gandhi era mai în vîrstă ca el, el arăta mai subțirel și la o conferință, a fost întrebat: „Ați venit cu mama?“. Iar el a răspuns: „Da. Am venit cu mama mea“. Acolo trebuie să ajungi! Cîte cupluri, ajunse la bătrînețe, își mai poartă iubirea în ochi? Stau la masă și nu se uită unul la altul. Au casă, au copii, au joburi. Iar eu mă luptam cu această idee: cum este să iubești necondiționat?!

După ce ai avut muzica pentru Profetul, cînd ai spus că e bine să fie un spectacol, cînd ai dorit să-l vadă și alții?

Am început să mă trezesc noaptea și să visez diferite aspecte ale acestui spectacol. Era ca o viziune care mă bîntuia, așa că am început să dorm alături cu un creion și un carnețel, ca să notez tot ceea ce gîndesc. Scriind, mă apropiam de mine, mă înțelegeam, iar compunînd muzica, lucram emoțional. Era un fel de vindecare a mea prin muzică și prin creație. Am o relație foarte frumoasă cu Oana Pellea. Ca om, o apreciez foarte mult, o respect, o iubesc. Ca artist, o divinizez. Acum patru ani, i-am vorbit despre Profetul. Îmi doream ca, împreună, să spunem lumii această poveste, să aducem o bucurie în sufletul oamenilor și un ajutor. Oana Pellea și cu mine vom fi manifestările Profetului prin sunet și prin cuvînt. Dacă muzica este susținută de cuvînt și cuvîntul este susținut de muzică, mesajul este mult mai penetrant.

Lucrezi cu un regizor? Cine este, cum l-ai descoperit?

Lucrez cu Mihai Țărnă, un artist născut la Chișinău, acum fiind șeful Catedrei de teatru și cinema la Școala internațională de teatru din Franţa. Are o experiență vastă atît în teatru, cît și în film și are o adîncime care mă cutremură, rezonează foarte profund la ideea și conținutul Profetului. Prima întîlnire a noastră a fost în aeroportul din Paris. Am stat 8 ore, vorbindu-i despre Profetul. I-am văzut ochii, cum primea cele ce-i spuneam. După ce i-am vorbit, Mihai Țărnă mi-a spus: „Acuma trebuie să mă lași să-mi intre și mie în vene“. După cîteva luni, m-a sunat și, da, acum Profetul devine spectacol.

Poți să-mi spui un element din spectacol?                                                                                                   

Numai unul singur. Mihai mi-a spus: „Aici ai nevoie de timp, totul are un timp, timpul de creație, timpul de descoperire, timpul curajului“. Pe scenă, va fi nisip, adică noi, ca oameni, călcăm timpul în picioare, avem impresia că sîntem în timp, dar, de fapt, el nu ține seama de noi. Timpul curge independent de voința noastră. Iar cînd reușești să-l faci să stea în loc, devine un dar. Și vor fi și alte imagini, alte simboluri, despre care nu vreau să spun nimic, în acest moment, să lăsăm surprizele spectatorilor. Kahlil Gibran a fost și grafician, el a făcut toată grafica cărții, și multe imagini l-au ajutat pe Mihai Țărnă să facă regia.

Premiera absolută va fi la Chișinău, pe 30 septembrie, de ziua mea

Teodora Enache, ce este Profetul pentru tine, cine este el pentru tine?

Cartea lui Kahlil Gibran conține un mesaj universal valabil. E un mesaj care depășește granițele, depășește religiile, se adaptează oricărei dimensiuni – geografice, spirituale. Nu există nici o restricție pentru a citi Profetul și pentru a te îmbogăți personal. În carte, Profetul este chiar vocea lui Kahlil Gibran, ajuns la apogeul înțelepciunii sale, și cartea asta este ceea ce el gîndește, este toată filozofia sa, are o viziune formată în mulți, mulți ani. El a mărturisit că regretă tot ce a scris pînă la Profetul. Kahlil Gibran nu se adresează nici unei religii. El a fost arab, născut în Liban, și s-a creștinat. Or, el nu vorbește în numele nici unei religii. A ajuns și a trăit în Statele Unite și acolo a scris Profetul în engleză: 25 de ani a durat scrierea acestei cărți. Pînă acum, nimeni nu a făcut muzică pe versurile lui Gibran, este o premieră. Textul său nu e cantabil, dar eu am selecționat, am luat ceea ce poate fi cîntat și ceea ce m-a atins pe mine. Eu voi cînta în engleză, iar Oana Pellea va recita în românește. Avem nouă piese, nouă capitole din Profetul.

Profetul înseamnă o carte care conține mai mult decît sfaturi de viață, nu sînt doar niște îndrumări?

Depinde cum o citești. Eram în avion, veneam de la Londra la Frankfurt, și lîngă mine un tip total anost a deschis cartea, Profetul, a răsfoit-o, o jumătate de oră, apoi a pus-o deoparte. Poți să citești și așa. Sau poți să o ții lîngă tine, s-o aprofundezi.

Unde va fi dus spectacolul?

Premiera absolută va fi la Chișinău, pe 30 septembrie, de ziua mea.

Tu ai vrut să fie chiar de ziua ta?

Nu. Așa s-a potrivit. Apoi, vom avea spectacole la București, la Cluj, la Timișoara, la Iaşi şi, poate, la Oneşti, în oraşul meu natal.

Îți este teamă de acest spectacol?

E prima oară cînd nu simt teama. Întotdeauna am avut îndoieli, teamă, neîncredere. E prima oară cînd am o vibrație foarte înaltă față de spectacol.

E cu totul altceva față de ceea ce ai făcut pînă acum?

Tot ceea ce am făcut pînă acum a ajutat să se nască Profetul. Profetul conține tot și, în același timp, e cu totul altceva.

 

Interviu realizat de Ovidiu ȘIMONCA

Foto: Andrei Păcuraru, imagine de la Gala Premiilor Observator cultural, 4 aprilie 2017