Din 2009 – în anul cumplit al închiderii totale a Republicii Moldova față de restul lumii – s-au pus bazele Bienalei Internaționale de Pictură din Chișinău (se va cita prescurtat: BIP), al cărei curator neschimbat este pictorul Tudor Zbârnea. Desigur, părea un efort temerar să mai lansezi o bienală, cînd bienalele de artă contemporană au împînzit ca ciupercile harta artistică a lumii actuale, și totuși timpul a spulberat acest scepticism. Acum, cînd BIP se află la ediția V-a, a devenit clar că lumea se poate sastisi de orice, dar nu de pictură. Pictură se face multă la nivel global, iar acest fapt întăreşte ideea că se mai poate spune lucrurilor pe nume prin pictură, prin aparentul ei paseism, prin acaparanta ei smerenie. Oricît s-a încercat de-a lungul a mai bine de un veac să se părăsească acest suport plat, alb sau de alte culori, cu grunduri sau fără, sau să fie reformulat sau reformatat – pictura a rămas un mediu predilect, chiar un refugiu sigur pentru cei din alte medii: sculptură, arte decorative, ceramică. Cunosc destui artiști, din spații geografice diferite, care din sculptori sau graficieni au devenit pictori, coloriști de mare rafinament. Nu e locul să insist asupra motivelor, motivațiilor, explicațiilor.
BIP atrage tot mai multă lume de pe toate continentele, deși Republica Moldova nu este deloc percepută ca un pol cultural solid sau cu pictori de prim rang, cum sînt unii dintre cei europeni. Și totuși, acest concurs – căci este un concurs, cu juriu și premii – face ca, la această ediție, din 2017, să fie expuși 170 de artiști din 27 de țări. Performanța este cu atît mai copleșitoare cu cît, în acest an, expoziția de bază a bienalei a fost panotată în nou-deschisul Muzeu Național de Arte Plastice din Moldova, redeschis după vreme îndelungată de restaurări succesive și de restaurarea restaurărilor. În toamna anului 2014, această instituție a primit de la Guvernul României un cadou în valoare de un milion de euro, pentru finalizarea lucrărilor la un splendid edificiu istoric, care a aparținut cîndva Liceului de Fete al contesei Natalia Dadiani (1865-1903). Peste doi ani, în 2016, Republica Moldova avea să surprindă prin deschiderea celui mai modern și impresionant muzeu din Chișinău.
John France,
Perlă
şi prieten
Redeschiderea muzeului s-a făcut cu o expunere temporară a unei mici părți a colecției de pictură, sculptură, grafică și arte decorative, accentul punîndu-se, cum era și firesc, pe arta națională, accentuîndu-se continuitatea artei românești: de la minunații discipoli ai Școlii de Belle-Arte din perioada interbelică pînă la pleiadele de absolvenți ai prestigioaselor instituții de învățămînt artistic din epoca sovietică. O fundamentală recuperare a perioadei interbelice a avut loc în jurul artistului basarabean Antoine Irisse (1903-1957), ale cărui lucrări au fost expuse întîi într-o foarte vizitată expoziție personală, iar apoi două din piesele donate de fiica artistului, Danielle Kreitner, au ocupat un loc de cinste în muzeu. Locul acestui artist în economia conceptului expozițional era esențial, pentru că arată evoluția unui artist care a părăsit spațiul basarabean și s-a stabilit la Paris, în raport cu alți semeni ai săi care au rămas și au îmbrățișat – prin constrîngere sau din voință proprie – faimosul realism socialist, singura manieră picturală acceptată pînă prin anii 1980.
Acesta este, în mare, contextul în care BIP și-a deschis roadele pentru public, aducînd la iveală întreaga problematică picturală de la 1900 pînă în prezent. Gest temerar, întreprins de managerul instituției, Tudor Zbârnea, împreună cu echipa sa de profesioniști, de a scoate temporar de pe simeze această „istorie“ a artei, pentru a o înlocui cu pictura momentului. În definitiv, este un privelegiu, pentru mediul de la Chișinău, să vadă pe viu piese ale unor pictori de prim rang precum: Toshio Yoshizumi (deținătorul Marelui Premiu al BIP, 2013), Otgonbayar Ershuu (deținătorul Marelui Premiu al BIP, 2015), Nicole Callebaut, Tomoko Kazama-Ober, Nerses Melilyan, Nimet Keser, Pola Wojcik ș.a. Sînt nume multe, și despre lucrările fiecăruia s-ar putea spune cîte ceva, pentru că fiecare scrie cîte o filă a artei actuale. Dar aș dori să subliniez participarea slabă a pictorilor din România, care privesc, se pare, cu oarece distanțare această splendidă manifestare de dincolo de Prut. Totuși, o artistă de talia Gabrielei Culic a devenit o prezență activă la această ediție BIP, pregătind chiar o expoziție personală (panotată în cadrul Centrului expozițional „Constantin Brâncuși“).
În același alt vis este un ciclu de lucrări semnate de Gabriela Culic și reprezintă o consecventă „vînare de vînt“, în cheie plastică, a acelui ceva imposibil de pronunțat, dar cu putință de reprezentat… artista și-a elaborat deja un vocabular lesne recognoscibil, clar, o „scriitură“ plastică proprie. Dansînd cu Murakami este celălalt grupaj din lucrările acestei artiste, care evocă atmosfera sumbră a gîndurilor noastre, care se risipesc înainte de a se închega. Care se risipesc fără a prinde contur. Sînt mărturii plastice, care transgresează potențialitatea cuvîntului scris.
Conform tradiției deja încetățenite în contextul BIP, ne întîlnim cu două expoziții personale, cealaltă organizată în cadrul acestei ediții fiind semnată de pictorul lituanian Aleksandar Vozbinas, care, în opinia curatorului BIP, este foarte apropiat de arta românească a anilor 1970-1990, fapt confirmat în bună măsură. Pornind de la senzorial, artistul decupează din masa de culori locale, cel mai adesea stridente și crude, forme și ritmuri care parcă se eliberează de frămîntarea cromatică, se înfruntă cu aceasta, dorind a o părăsi în cele din urmă. Subzistă aici un gen de narațiune plastică pe două planuri, una este vijelioasă, acaparantă, mai puțin atentă la detalii, funcționînd ca un soi de fundal, iar cealaltă – particularizează grafic și cumva realist: „personaje“, „semne“, „ferestre“, „situații“ etc.
Piesa care a devenit însă un soi de blazon al BIP 2017, care a și primit Marele Premiu, este cea semnată de Igor Svernei: Pămîntul Făgăduinței – oameni de geniu, un tablou dedicat celui care a fost animatorul vieții artistice din Moldova a ultimelor trei decenii, criticul de artă Tudor Braga (1948-2016). Aflînd că este pe moarte, suferind de o maladie necruțătoare, Tudor Braga i-a cerut lui Svernei să-i facă portretul. Cum putea face acest lucru un artist care și-a făcut un crez din a fi veșnic incomod? A meditat îndelung și i-a cerut criticului de artă să-și imprime urmele degetelor sale pe o foaie de hîrtie, lîngă care „portretizatul“ a adăugat următorul text, scris cu pixul roșu: „De la stînga la dreapta începînd cu arătătorul, pentru Igoraș Mare Uriaș, aceste amprente, Tudor Braga, Iunie*, 2016 *Hm, am greșit: în loc de septembrie am să vă rog să cetiți un iunie și anume, azi, 6 sept. 2016 / Braga“.
Desenul unei astfel de amprente a fost mărit la scară și transformat într-o pictură aproape monocromă, iar impactul exercitat de aceasta este dat anume de conștientizarea faptului că nu ne aflăm în fața unei picturi abstracte, informe, anonime semantic, ci care reproduce amprenta digitală a unui om important, iar mărturia de netăgăduit este dată și de prezența acelei coli de hîrtie, înscrise într-o casetă de sticlă, amplasată în partea de jos a picturii. Aidoma unui artefact extras parcă dintr-un dosar al unui criminalist, pictura aceasta ne oferă măsura prezenței unui om care nu mai este, dar asistăm la îmbălsămarea lui prin artă. Ori de cîte ori vom privi acest tablou, îl vom vedea pe omul Tudor Braga. Este o piesă care va face, sînt sigur de asta, parte din colecția de bază a Muzeului Național de Artă al Moldovei.
La doi ani o dată – Chișinăul se pune pe harta estetică a picturii.