Petru Berteanu a debutat în urmă cu un an, iar lectura romanului lui, Cumsecade, mi-a creat senzația întîlnirii cu un scriitor a cărui carieră aveam s-o urmăresc mai departe, convins fiind că orice carte a lui mă va bucura, că orice carte a lui va însemna o apropiere de literatura după care tînjim cu toții atunci cînd ne lăsăm seduși de cuvintele pe care scriitorii le așază pe hîrtie într-un fel în care numai ei, scriitorii, adevărații scriitori o fac.
Toate acele personaje care veneau cu poveștile lor de viață și le puneau cap la cap pentru a crea un perosnaj colectiv – locuitorii unui bloc din România de azi –, felul în care se derula povestea polițistă, nelăsîndu-se înghițită de forfota micilor vieți, personajele principale, cu care am empatizat de la un capăt la altul al volumului, totul îmi spunea că nu e nevoie de zeci de volume pentru a trece numele unui scriitor pe lista celor ale căror cărți își vor găsi loc în rafturile bibliotecii personale.
Premiul obținut luna trecută de Petru Berteanu la Festival du premier roman (Chambéry, Franța, 2017) îmi confirmă că nu m-am înșelat în prima impresie, că încă îmi funcționează intuiția. Acuma ce-o însemna, de fapt, acest premiu, ce urmări va avea el în cariera de scriitor a lui Petru Berteanu, dacă va duce el la traducerea romanului măcar în limba franceză… asta n-am de unde s-o știu. Toată lumea se bucură de premii deși, în cele ai multe cazuri, singurul efect al lor este un trofeu în bibliotecă sau o diplomă pe perete (în general într-un dosar, într-o cutie pusă cu mai multă sau mai puțină grijă pe un raft al debaralei) după ce momentul de glorie – felicitări pe mail sau pe mess, like-uri pe Facebook, eventual un articol care să prezinte importanța premiului, poate chiar un interviu într-o revistă citită de 100 de inși – a trecut.
Pînă la urmă, cu adevărat importante vor fi următoarele cărți ale premiantului.
Și tocmai despre asta mi-am propus să vorbim, despre a doua carte a lui Petru Berteanu, lansată la începutul acestei săptămîni la Librăria Eminescu din București: Efectul Mandela.
„Bun, o să încerc acum să povestesc despre Buster Keaton, despre marea arhivă aşezată pe scări, despre femeia care dansa când veneau bombardierele, despre moscheea plimbată pe străzi, despre violonistul care a furat un parc, despre mănăstirea uitată în care a cântat Madonna şi despre rubrica mortuară care devenise singura legătură între cei vii, cu câteva decenii în urmă.ˮ – așa începe „Ziare de hîrtieˮ, una dintre cele trei povești care alcătuiesc micul roman. Este povestea lui Zicu Geambazi, născut în 1919, un tînăr petrecăreț al Bucureștiului de sfîrșit de lume, dinaintea venirii comuniștilor la putere, găsit mort pe o bancă în fața Parcului Ioanid. Povestea lui, povestea unei iubiri care se încheie în zilele noastre, cînd protagonștii ei au peste 90 de ani, devine un pretext pentru autor să ne poarte prin Bucureștiul plin de străzi vechi și parcuri așijderea, să ne spună poveștile acestor locuri într-un tur al orașului asemănător cu acelea pe care le organizează personajul-narator al cărții, Andrei Panduru, cel care, împreună cu fostul lui coleg de Litere, Iura Apostol, se va lansa și într-o anchetă paralelă cu a poliției (dar nu atît de paralelă încît să nu se intersecteze din cînd în cînd cu aceasta, printr-un alt personaj, polițistul Caius Stăncescu, zis Butelie, și el coleg de facultate cu cei doi detectivi amatori).
Și dacă tot vi l-am prezentat pe Iura Apostol, e momentul să spun că el este bibliotecarul și cel care are în grijă Biblioteca Națională de Lingvistică, aflată provizoriu (un provizorat frate cu veșnicia) pe scările unei clădiri, nici foarte sus pe scări, dar nici foarte jos, pentru că nu se știe ce se va întîmpla cu ele, dacă vor urca undeva, spre așezare definitivă, sau o vor lua în jos pe scări spre a se muta în altă parte.
A doua poveste este „Un brunch la Stelică’sˮ, în care avem de a face cu Albert Karam, grataragiul pe care cineva l-a lipit de propriul lui gărtar, suficient cît să-i aducă sfîrșitul. O altă poveste de dragoste, un alt deznodămînt tragic, al cărui mister încrearcă să-l dezlege atît polițistul Butelie, cît și foștii lui colegi de facultate, Andrei și Iura.
Ultima poveste, „Bordeiul cu pianinăˮ, ne pune în fața unei crime duble și a unor aventuri din lumea vinurilor.
Ce este ramarcabil în toate cele trei povestiri cu asasini și anchetatori este felul în care se țes viețle personajelor, din mici detalii, din nume de străzi, din zvonuri care se dovedesc adevărate, din studiul documentelor vechi, cu care cei doi protagoniști filologi sînt obișnuiți. Și atmosfera creată de Petru Berteanu, prin cuvinte, prin tonul adecvat poveștii, prin apartenența personajelor la vremea în care trăiesc, la Bucureștiul acelei vremi.
Dar dacă cele trei povestiri stau frumos în picioare, plecînd de la ideea că lucrurile nu sînt ce par a fi, așa cum le stă bine povestirilor cu mistere, luînd-o apoi pe piste false, eliminate una cîte una, pînă la dezlegarea mai mult sau mai puțin surprinzătoare, dar care împlinește povestea, cartea Efectul Mandela, în totalitatea ei, îmi pare că suferă tocmai din punct de vedere al unității ei. Avem doi protagoniști, da (plus un al treilea, polițistul Butelie), dar nu avem o poveste, o singură poveste, ceea ce poate fi un handicap pentru autor. Cu atît mai mult cu cît cele trei povești nu sînt construite în ideea unui destin comun, a unui al patrulea fir narativ care să se dezvăluie după ce primele trei se vor fi încheiat. De ce a ales autorul o astfel de structură a cărții… nu știu. Nu pot decît să mă întreb, așa cum personajul-narator se întreabă la un moment dat: Bun, dar de ce poartă, atunci, chelnerii gambetă?
Efectul Mandela este prima carte din Biblioteca de pe scări, o serie care promite și care sper că va oferi mai mult cu următoarele cărți.
Petru Berteanu – Efectul Mandela, Tritonic, 2017, colecția Mystery & Thriller