Trei, patru, cinci festivaluri într-unul singur

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) este de departe cel mai important eveniment spectacular din România – pe buzele invitaților străini apare cel mai des comparația cu faimosul Festival de la Avignon, în ambele lui dimensiuni, On și Off. În 2017, FITS a aniversat zece ani de la momentul în care Sibiul a devenit Capitală Culturală Europeană (2007), alături de Luxemburg, iar amploarea acestei ediții a depășit imaginabilul (și, după toate semnele, și capacitatea infrastruc­turii unui oraș… „prea mic – fizic – pentru un festival atît de mare“).

De la concerte și spectacole stradale la spectacole impresionante de dans și teatru, FITS a dominat, din nou, această vară performativă. La o săptămînă de la încheierea actualei ediții, încă două texte decortichează dimensiunile îndrăznețe ale FITS, de la tinerii regizori români la Robert Wilson și Pippo Delbono, continuînd grupajul din numărul trecut.( I.P.)

 

Nu unul, ci mai multe festivaluri sub aceeași etichetă. Acesta e Festivalul Internațio­nal de Teatru de la Sibiu (FITS), ce polarizează atenția mediului teatral românesc și internațional pentru zece zile, la începutul lui iunie, în fiecare an. Cifrele raportează evenimente și participanți mult peste puterea omenească de cuprindere, așa că, fatalmente, fiecare participant/invitat/ spec­tator își selectează propriul festival, după gust sau interese estetice și profesionale. Gîndit inițial ca un sistem de cercuri concentrice, cu nucleul în spectacolele de teatru de sală, la care s-au adăugat treptat cercurile derivate din genurile artelor spectacolului (dans, circ, performance, muzică etc.), Festivalul mobilizează orașul și spectatorii ocazionali prin secțiunea de stradă, oferă școlilor și academiilor de teatru un spațiu de expunere, e un laborator pentru tinerii artiști în formare, cu ateliere susținute de invitați internaționali, generează proiecte colaborative în rețele internaționale, stimulează dezbaterea de idei în conferințele speciale și favorizează circulația producțiilor în festivaluri, prin bursa de spectacole. Astăzi, după 24 de ediții, FITS  e un zgîrie-nori cu multiple niveluri de adresabilitate. Poți lua liftul direct la genul artistic dorit, adesea fără să te intersectezi cu participanții de la alte secțiuni ale Festivalului. Iar după modelul aglomerărilor urbane, Festivalul e și o metropolă extinsă rizomic dincolo de limitele spațiilor de joc consacrate, în cartiere, parcuriși pînă la cetățile fortificate și bisericile cu orgă din împrejurimile Sibiului. Ce și cum să alegi e testul spectatorului la FITS, căruia i se oferă trei, patru… multiple festivaluri într-o singură manifestare de zece zile.

Părăsirea zonei de confort

Anul acesta m-au interesat acele spectacole și acei artiști care scot spectatorul din zona de confort și explorează dincolo de limita genului sau a stilului care i-a consacrat. Două spectacole, din zone estetice diferite, aruncă în fața publicului texte provocatoare, interpretate în cheie performativă, semnate de doi artiști mondial ovaționați, recompensați anul acesta cu o stea pe Aleea sibiană a Celebri­tăților: Robert Wilson și Ohad Naharin. La Robert Wilson, scena e o instalație vizuală ce paginează partitura lui John Cage, Prelegere de­spre nimic, sincronă cu declarația lui Wilson, „Nu sînt actor, sînt performer“. Coregraful israelian Ohad Naharin articulează în Să fii răpus de frumos/Naharin‘s Virus un performance coregrafic amorsat de textul lui Peter Handke Scandal cu publicul (din 1966!), surprinzător prin actualitatea sa. Ohad Naharin orchestrează un eseu pascalian al forței rațiunii, cînd citește în desenul postúrilor corpului omenesc coexisten­ța splendorii creației cu impulsul distrugerii iraționale. Ambele performance-uri joacă tăcerile, compun vizual un discurs complementar cuvintelor, acumulează o tensiune descărcată ludic, respectiv dramatic la final în denunțarea manipulării conștiințelor.

În postura de autor de spectacol, actor și regizor, în partitura vorbită Prelegere despre nimic de John Cage, Robert Wilson abordează un text clasic al avangardei americane într-o instalație vizuală și sonoră, cu referințe autobiografice la influența pe care John Cage a exercitat-o asupra sa. Conferința susținută de Bob Wilson în Festival a acompaniat reprezentația cu comentariul episoadelor biografice care au contribuit la decantarea esteticii sale scenice: refuzul interpretării, extrema formalizare a prezenței actorului în scenă, tratarea minimalistă a imaginii, expandarea timpului în spectacol. Textul lui Cage, compus ca o structură modulară în logică combinatorie, joacă aparența lipsei de sens, se amorsează lent, din repetiții și acumulări imperceptibile de tensiune. Scena și sala sînt supravegheate de un observator (Omul cu binoclul) situat la înălțime, plasat dea­supra sulurilor de text desfășurate ca manu­scrise-partituri cu rol scenografic. La masa albă, așezat imobil în fața textului, un spectru, Robert Wilson, controlează timpul spectacolului din gesturi lente ce joacă imobilitatea. În pandant, ecranul plasat marginal propune autoreferențial videoportretul lui Cage după modelul Voom Portraits, lucrări itinerate de Wilson în muzeele europene, începînd din 2010. Spectacol din seria producțiilor cu un singur actor, Prelegere despre nimic se înscrie în estetica derizoriului ce irumpe surprinzător la final, cînd transformarea acumulărilor repetitive ale aceluiași fragment vorbit virează în fantoșa discursului totalitar. Caricatural și ironic, nimicul discursului politic e luat în răspăr la aplauze, cînd Robert Wilson se joacă cu noi, trimite mici semne de complicitate sălii și ne invită să păstrăm distanța obiectivării sugerate de personajul mut – Omul cu binoclu. În epoca dis­cursului America First, Prelegerea despre nimic asumă rolul ludic al copilului care strigă că regele e gol.

Batsheva Dance Company iese din tiparul energiei contaminante a ritmului ce conduce mișcarea, care i-a adus coregrafului Ohad Naharin notorietatea mondială, și ne provoacă cu textul lui Peter Handke rostit neutru de la tribuna înălțată peste simbolicul zid negru ce desparte Israelul de Palestina. De altfel, întregul spectacol e un manifest conceptual cu iz politic, amorsat de desenele aparent naive trasate de corpurile dansatorilor, cu creta, pe zidul negru. Conturul corpului uman ca semn dual al vieții și al morții, cuvinte ale solidarității, aglomerări grafice indistincte, asocieri cu tentă anarhistă, cum e explicitul Palestina–Plas­telina, lansează multiple piste de interpretare ce refuză circumscirerea spectacolului pe orbita manifestului politic. Textul lui Handke, rostit în engleză, chestionează convenția teatrală mai degrabă decît să agreseze publicul, iar adresarea individuală, a conștiinței fiecărui spectator, e miza performance-ului lui Naharin, la care trimite și titlul original, Naharin‘s Virus. Virusul lui Naharin se răspîndește dincolo de cuvinte și dans ca să activeze postura de spectator treaz, să ne invite la contemplarea puterii interioare ce zace latent în fiecare din noi. Figurina de pînză animată de curentul schimbător de aer (din prologul spectacolului) e un memento la reflecția pascaliană a omului ca trestie cugetătoare, fixat la final pe retină de cuvintele citite pe zidul negru la ieșirea din sală: Can imagine that you are thinking?/Îți poți ima­gina că gîndești?

Litania nostalgiei

Eclipsat de celebritatea interpretului său, regizorul lituanian Alvis Hermanis revine cu un spectacol la FITS, dar rămîne discret în umbra celor doi protagoniști absoluți ai performance‑ului elegiac Brodsky/Baryshnikov: poetul de Nobel Joseph Brodsky și balerinul adulat Mikhail Baryshnikov. Ambii exilați din Uniunea Sovietică  în anii 1970, naturalizați americani, au avut un destin la superlativ, fiecare în arta sa. Nu doar balerin, Baryshnikov e și un actor de succes în film și televiziune. Dar acum, regizorul Alvis Hermanis îl confruntă în acest one man show cu tonul melancolic al poeziei și, mai ales, cu revizitarea amintirilor prieteniei apropiate cu Brodsky. Compusă din schițe de mișcare neilustrative, rătăcirea lui Baryshnikov prin sera casei părăsite (spectrul amintirilor) e condusă de impulsuri emoționale trezite de un vers sau de un gînd nerostit sus­ținut de zgomotul greierilor, de filajul lămpilor din pavilion. Mici gesturi întrerupte la jumătate încearcă să fixeze în cuvinte volatile memoria fulgurantă a unor clipe trăite, reînviate de vocea lui Brodsky pe bandă, pierdute din nou, odată rostite de Baryshnikov. Spectacolul are o delicatețe feminină, e o litanie îngînată la urechea celor sensibili la emoția poeziei născute din rătăcirile exilului, din nostalgia prietenei pierdute. În cuvintele lui Brodsky: „Ce rămîne din om e doar o parte a vorbirii“ ce se va opaciza cu trecerea timpului, ca ochiurile ferestrei pavilionului în spatele cărora Baryshnikov dispare la finalul spectacolului, împreună cu amintirile ce nu-i vor supraviețui.

Sacrificiul mielului

Așteptat încă de la ediția trecută a Festivalului, Pippo Delbono a fost prezent cu ultimul său spectacol din 2016, Evanghelie, dedicat mamei dispărute, născut din îndemnul ei de a face un spectacol despre pildele Mîntuitorului. Dar Pippo Delbono e un spirit liber care refuză catolicismul și nu crede în viața de apoi, așa că reinter­pretează Evan­gheliile în manieră fragmentară, într-un crescendo emoțional ce evocă spiritul eliberator al celebrei opere rock Jesus Christ Superstar. Spectacolul înlănțuie o succesiune de scene muzicale cu personaje (muzica e semnată de Enzo Avitabile) ce cresc în intensitate sonoră și simbolică. În viziunea regizorului italian, pildele doctrinei iubirii aproapelui nu au schimbat omenirea, iar salvarea nu e posibilă cîtă vreme Biserica legitimează sacrificiul nevinovaților. Una dintre cele mai emoționante scene din spectacol e filmarea chipurilor mute ale migranților descoperiți în lanul de porumb: Ecce homo!, în vreme ce camera se plimbă de la un chip neputincios la altul. Scena răstignirii e figurată de trupul estropiat al unuia dintre actorii trupei, purtat de mînă de Pippo Delbono la locul răstignirii, ca într‑un inutil ritual sacrificial. La final, Gianluca (afectat de sindromul Down), încoronat în pătuțul nou-născutului, reia ciclul Evangheliei multiplicate prin nașterea noilor victime ale fratricidului: marginalii, crucificații fără glas în numele creștinismului fariseic. Profund umanist, spectacolul lui Pippo Delbono e iconoclast, provocator, deranjant prin refuzul legitimării inechității prin doctrina sacrificiului mielului. La final, i-am observat pe cei ce refuzau să aplaude, pe cei derutați, pe cei îngîndurați. Poate acesta e spectacolul cel mai destabilizator din Festival, dar de la care nimeni nu a plecat fără să simtă puterea interogativă a scenei. Pildele ei ne ajung, chiar dacă uneori nu înțelegem de ce ne tulbură. În fond, aceasta eforța marilor creatori și cauza pentru care frecventăm teatrul. Iar FITS e, în România, locul privilegiat al întîlnirii cu ideile modelatoare ale lumii de mîine încarnate în scenă.