Toată lumea se plînge că în România nu se (mai) citește. În primul rînd editorii, pentru că ei sînt cei mai loviți de puținătatea cărților vîndute. Și nu, nu pentru că nu cîștigă, ci pentru că, evident, pierd. Producția unei cărți costă – redactare, paginare, copertă, hîrtie, tipar, distribuție, promovare – și fie și doar pentru amortizarea cheltuielilor e nevoie de oarece vînzări. Chiar și librarii se plîng, deși discounturile de 50% practicate mi se par contra naturii cumva. Și da, am lăsat la urmă scriitorii, autorii cărților, pentru că ei se plîng cel mai tare, deși, în același timp, ei înțeleg cel mai puțin cum e treaba cu vîndutul cărților și legătura dintre vînzări și drepturile de autor, deși toți semnează contracte în care se specifică foarte clar cum se calculează banii ce le revin.
Probabil n-a fost greu (și nici degeaba) să fie inventați termeni precum „industria cărțiiˮ, ei au venit natural, ca o consecință a stării de fapt. Pentru că, dincolo de cultura înaltă, valoare, excelență și orice se mai poate spune referitor la o carte/un scriitor – cu sau fără efortul justificării acestor cuvinte – pînă la urmă, dincolo de recenzii, studii academice, istorii literare și ierarhii, din momentul ieșirii pe porțile tipografiei, începe aventura publică a cărții. Și asta e strict legată de vînzări. Ți se vinde cartea – ești citit, lumea știe de tine, te apreciază sau nu, ți se vor mai cumpăra și următoarele cărți sau nu, îți poți face o carieră din scris și nu numai o carieră teoretică, academică, ci chiar una care să-ți asigure traiul. Nu ți se vinde – ori te pui pe treabă, să corectezi ce e de corectat, ori te treci singur în rîndul neînțeleșilor, al celor a căror valoare va fi recunoscută de-abia după emigrare sau, în cel mai nefericit caz (dar bun și ăla, au pățit-o multe nume ilustre ale culturii mondiale), după trecerea în eternitate.
Ajungînd aici trebuie să remarc ceva: niciodată – dar niciodată! – în lamentările scriitorilor că în România nu se poate trăi din scris, n-am întîlnit precizarea: nu se poate trăi bine? Foarte bine? Acceptabil? Adică din inginerie se poate trăi în România? Cum? Bine? Foarte bine? Acceptabil? Dar din medicină sau profesorat (e vorba de salariu, nu de meditații)? Dar din contabilitate… și lista rămîne desschisă.
Eu, unul, am reunțat să mai citesc interviuri cu scriitori care consideră că cineva (cine?) ar trebui să-i plătească pentru că sînt ei talentați (pot aduce în scris declarații doveditoare semnate de doi-trei prieteni), de scriitori care declară că au scris nu știu cîți ani la o carte și din banii luați pe ea nu pot trăi (ei și familiile lor) următorii nu știu cîți ani, pînă cînd scriu alta. Vreo vorbă despre vînzări? Aș! Păi, ei se compară cu Coelho, cu Dan Brown, cu… Stephen King? Ei, nu, nu se compară ei nici cu Philip Roth, dacă e să vorbim și de altă categorie de scriitori ale căror cărți se vînd bine.
În general a vinde este sinonim cu declasarea, cu căderea în comercial, cu prostituția intelectuală. Sau cu cine știe ce alte cabale, vezi cazul Chirovici, care nu se poate, domnule, e lucrătură a masoneriei și vezi? Milioanele vin numai afară, cum s-a dus omul afară, cum a făcut milioane. Că afară e altfel, că afară scriitorii sînt plătiți la adevărata lor valoare…
Stimați scriitori. Dragilor, iubiților. Scoateți contractul cu editura din sertarul în care l-ați aruncat și mai citiți-l o dată. Insistați pe articolul acela cu drepturile de autor. Ce scrie acolo? Că vă revine o sumă ce reprezintă x procente din prețul de vînzare al fiecărui exemplar, sumă calculată la numărul de exemplare vîndute. Greșesc? Indiferent cum e formulat, în esență cam asta e. Ați reținut? Procentul se aplică la numărul de exemplare vîndute. Și acum hai să facem un exercițiu de imaginație: scriitor român, vinde 200 de exemplare o dată la cinci ani, cînd scoate o carte nouă vs. scriitor străin de mare succes (cu care ne comparăm mereu cînd vine vorba de drepturi de autor), care vinde zeci de mii/sute de mii/milioane de exemplare din cele 10-20-30 de titluri aflate permanent la vînzare, pentru că oamenii scot cam o carte pe an. Ei? Dacă vrem să avem banii lor, de ce nu încercăm să aplicăm rețeta lor? Să scriem adică o carte pe an și s-o scriem în așa fel încît lumea s-o caute în librării și s-o cumpere, epuizînd tiraj după tiraj etc.
Dar noi nu facem asta, nu? Nu ne coborîm la chestii de-astea comerciale (adică ferească sfîntul să ni se cumpere cartea, face rău la prestigiu!). Necumpărarea este fără doar și poate o dovadă elecventă a valorii, a geniului (de ce să ne ferim de cuvinte, nu? doar știm de la alții mai deștepți ca noi că modestia e pentru proști)…
Punem problema și altfel? Așa cum ar pune-o orice producător de ceva ce se vinde?
Dacă într-o zi se va constata că nimeni nu mai cumpără mașini Dacia, ce credeți că se va întîmpla? Simplu: se va închide fabrica. Credeți că, vreodată, vreun scriitor va închide fabrica de produs cărți nevandabile? Jamais! Niciodată. Never. Nikakda.
Îmi pare rău s-o spun, dar dacă nimeni nu ne cumpără cărțile, asta înseamnă – nici mai mult, dar nici mai puțin – că nimeni nu are nevoie de ele. Și atunci, noi, scriitorii, nu sîntem decît niște cizmari care produc șlapi pentru cămile. E drept că vărul Gigel, vecinul de la doi, cel cu care jucăm table și cu care facem revelionul, mama, tata, frați, surori (deși, în general, toți ăștia așteaptă exemplare gratis cu autograf) se mai întîmplă să-și doteze cămilele cu șlapi. Dar, acuma serios: cîte cămile încălțate cu șlapi ați văzut pe stradă?