Coborîm scara. În mod evident, guvernul Dragnea 2 e sub calitatea guvernului Dragnea 1, deși majoritatea miniștrilor se repetă. Iar diferențele încep cu primul ministru: om de partid, dar și om al Serviciilor, cu un doctorat plagiat (și ratat), cu o așa-zisă carieră universitară (de asemenea ratată), fără (cum se zice) expertiză și performanță ca fost ministru, Mihai Tudose nu are decît meritul obedienței față de șeful suprem. Intrebat dacă e gata să-și dea, la o adică, la cererea patronului, demisia, el a răspuns fără șovăială: „da“. CTP vorbește despre o restaurație etatistă și comunistă în economie, odată cu instalarea noului guvern; iar liberalul Predoiu crede că actualii miniștri propuși n-ar fi buni de pus nici ca paznici la cai. În mod evident, asistăm și la o ofensivă a Serviciilor, care țin morțiș să acapareze măcar o parte din putere, împingînd în posturi centrale oameni potriviți; fidelitatea față de Sistem, devenită criteriu de selecție, ar explica atunci tot mai proasta calitate a demnitarilor noștri, culeși de Dragnea de pe acea listă. Iar guvernarea însăși, astfel sabotată de incompetența miniștrilor ei, tinde în mod firesc să se împotmolească.
Mult proclamatul Program de guvernare, care (acum cîteva luni) trebuia cu orice preț implementat (și a cărui nerealizare i-a costat capul pe miniștrii fostului guvern), scîrțîie din toate șuruburile. O serie de măsuri nu s-au realizat, altele s-au amînat pentru la anul (și la mulți ani). Politicienii noștri fruntași au observat între timp un lucru simplu: că nu prea e bani. Că deficitul bugetar tinde să dea peste margini, că TVA nu poate fi deocamdată micșorată (ea fiind o sursă sigură de venit la buget, cu care nu ne putem juca oricum), că măririle de salarii trebuie temperate și rostogolite (dar nu și la demnitari, care au întotdeauna prioritate), că impozitul global rămîne o ficțiune (n-are nimeni în Europa așa ceva!), și mai bine introducem impozitul pe afaceri, care sperie investitorii (și nu cel pe profit, ca pînă acum, care poate fi eventual „hoțit“ de antreprenorii noștri descurcăreți).
Constatăm o sumă de reduceri ale pretențiilor umflate din vechiul Program, care apropie vechile promisiuni electorale de realitate, și marchează coborîrea pe scara ambițiilor pesediste de a aduce mai repede „traiul bun“ pe capul românilor. Se ridică tot mai limpede o mare întrebare, care vizează viitorul politicii liderilor PSD: după ce va fi luat întreaga putere, așa cum pare să dorească, după ce va ajunge, probabil, prim-ministru și chiar președinte de țară, oare ce are de gînd să facă Liviu Dragnea cu această mare putere? O va folosi doar în interes personal (sau eventual în interes de partid), ca într-o dictatură autentică, adunînd averi și încercînd să conserve, prin oameni dedicați, această putere, așa cum are tendința să facă orice putere autocratică, pentru a prelungi indefinit rămînerea la guvernare? Sau va simți nevoia să lase totuși cîte ceva pentru țară și popor, măcar pentru a hrăni, fie și anemic, substanța acestui populism subțire, pe care și-a construit ascensiunea și care îl menține la putere în continuare? Cît timp crede Liviu Dragnea că va putea prosti mulțimea, care va înțelege pînă la urmă că promisa mărire, cu 100%, a venitului e o minciună prea anemică pentru a sta în picioare mai mult decît o legislatură electorală? Se vor vedea efectele, deocamdată doar bănuite de comentatorii mai realiști: va crește deficitul bugetar, va spori inflația, va crește excesiv importul, pentru a menține consumul accelerat, imposibil de susținut din producția internă (adică banii cîștigați aici la noi vor ajunge în buzunarele altora); vom intra într-o falsă economie prosperă de consum, bazată pe bani împrumutați, după modelul grecesc. Realitatea aceasta nu va întîrzia să se arate; atunci ce speră Liviu Dragnea și ciracii săi angajîndu-se total în această aventură economică și socială, în care ei tîrăsc România cu sila? „Să trăiți bine“ nu mai sună acum ca o urare din vremea lui Băsescu (deși era, și pe atunci, tot o formulă de populism); devine un imperativ, pe care PSD vrea să-l implementeze cu forța, dorind să oblige poporul să accepte ca firesc un iluzoriu venit mai mare, chiar dacă acești bani nu sînt motivați de realitatea noastră economică. Ei vor fi plătiți din greu de generațiile viitoare, dacă partidul de guvernămînt apucă să contracteze acele împrumuturi, care vor revărsa la început lapte și miere peste poporul uimit de un așa noroc căzut pe capul lui.
S-au înțeles sau nu?
Mai există o problemă: a bătut Iohannis palma cu Dragnea, acceptînd, „de bunăvoie și nesilit de nimeni“, un guvern și un premier de doi bani? Traian Băsescu crede hotărît că da. Cu alte cuvinte, Iohannis ne-ar fi vîndut politicianului din Teleorman. Cu ce s-o fi ales din această tranzacție? Cu sprijin politic, poate, la alegerile prezidențiale de peste doi ani. Și cu falsa imagine aurită a României, anunțată deja de el în afară, prezentată ca o țară prospeă și stabilă, prietenoasă cu investitorii străini și gata să-și onoreze angajamentele luate. În felul acesta, Iohannis devine solidar, la bine sau la rău, cu PSD și cu planurile mirobolante ale lui Dragnea. Ne vine greu să credem că Dragnea nu știe foarte bine că minte și că tot ceea ce promite acum nu e decît „combustibil“ fals în rezervorul mașinăriei sale politice.
Dar oare minte acum, în mod asumat, și Iohannis? Ne obișnuisem să-l credem în declarațiile sale și să-l socotim onest. Să fie, oare, la fel de oportunist ca mai toți politicienii noștri? Ar fi trist să fie așa, iar rezultatul cel mai grav al acestei dezamăgiri va fi că mai nimeni dintre români nu va mai merge la votul următor, indiferent de natura lui. Ne vom adînci din nou într-o depresie politică și într-o tăcere socială care vor aminti de nonparticiparea civică din timpul comunismului. E soluția celui înfrînt, aleasă automat pentru a supraviețui. Și mai e, desigur (aceasta fiind o cale nouă și diferită față de trecut), posiblitatea plecării afară (imposibilă pe vremea comunismului), mai ales pentru cei tineri.
Tristă perspectivă, a răului care cîștigă teren, cu șanse de a învinge. Pînă unde se poate întinde puterea de seducție a populismului, și care pot fi, la o adică, și eventualele lui consecințe pozitive? Greu de răspuns simplu la o întrebare complicată. Satrapia comunistă a lui Stalin a dus Uniunea Sovietică la ruină economică; dar dictatura de dreapta a lui Franco nu s-a însoțit automat, în Spania interbelică, cu o criză economică. Iar dacă nu începeau un război devastator, dictatorii Hitler și Mussolini ar fi lăsat, probabil, să se dezvolte liber economia celor două țări. Relația dintre politic și economic e un lucru evident și de mult timp probat; dar ea nu e o condiționare simplă și automată, iar esențial aici e respectul pentru legile economiei libere, de tip capitalist.
În Germania, principalul vinovat de ruina țării, care a urmat, a fost războiul însuși, provocat de nebunia lui Hitler. El a contat, înaintea dictaturii naziste (deși a fost o consecință a ei), pentru dezastrul adus în țară, prin moartea și distrugerea propriu-zise, ca și prin confiscarea întregii economii pentru nevoile de război. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, comunismul s-a dovedit a fi mult mai păgubos economic decît dictaturile de dreapta, în primul rînd prin abolirea dreptului la proprietatea privată, ceea ce a dus automat la o economie exclusiv etatistă, la dispariția concurenței, la stagnarea dezvoltării și la furtul sistematic din avutul public, devenit al nimănui.
Într-un fel, Liviu Dragnea vrea să implementeze (cu sila, printr-un program de partid) efectele și rezultatele unei veritabile şi benefice economii capitaliste (măriri de venituri, reduceri de impozite), înainte însă ca ele să se fi produs, în mod firesc, la momentul așteptat, ca rezultat al funcționării unei asemenea economii; asta în condițiile în care noi ne tot străduim, din 1990 încoace, să turăm motoarele unei asemenea economii sănătoase și eficiente.
Căruța înaintea cailor
După vorba (care are sensul ei) „n-ar fi rău să fie bine“, programul PSD pune căruța (încărcată cu beneficii, bani şi bunuri, împrumutate de fapt din afară) înaintea cailor (motoarele economice) care ar fi trebuit mai întîi s-o tragă, pentru ca poporul român, aflat în căruță, să ajunga astfel în pămîntul făgăduinței. Cum se pot împăca o conducere autoritară și prea puţin democratică (votul pentru Parlament nefiind convingător din punctul de vedere al reprezentativității populare) cu o economie cu adevărat liberă, care are legile ei proprii de funcționare și autoreglare, independent de intervențiile bănuite ale autorității politice, care ar putea distorsiona aceste mecanisme economice dorite libere? E aici o contradicție fundamentală, care va face nefuncțională „căsătoria“ dintre politică și economie.
Ca să nu mai vorbim despre amenințarea ce plutește peste toată această alcătuire politică pesedistă, cu Liviu Dragnea care se vrea patron absolut al partidului și al guvernului, ceea ce adaugă un plus de arbitrar acestei decizii de putere. Lipsesc din această construcție socială ideea de democrație, de libertate a alegerii, de consens de grup al luării deciziei, fie ea politică sau economică. E greu de crezut că societatea românească ar putea progresa pe acest drum, cu beneficii dorite pentru cei mulți, și nu doar pentru o minoritate conducătoare. Ideal ar fi, pentru a ieși din această fundătură, ca poporul să fie chemat din nou la vot; să facem adică alegeri anticipate, la care opoziția să fie capabilă să propună alternative favorabile. Adică exact punctul de unde am plecat, la alegerile nu prea îndepărtate, din decembrie 2016. Dar dacă am schimbat de atunci, în numai șase luni, un guvern (căci viața se grăbește să transforme lumea), poate că ar fi cazul să încercăm o schimbare mai importantă, privind însuși Parlamentul.
Iată de ce trebuie să ne întrebăm din nou: s-au înțeles sau nu Iohannis şi PSD asupra unui contract politic de putere? Vom afla, cu siguranță, răspunsul din desfășurarea evenimentelor ce vor veni și care vor arăta drumul de urmat al României de mîine.