Copilăria lui Kaspar Hauser – volumul cu care Bogdan-Alexandru Stănescu debutează în proză scurtă (dacă nu luăm contribuţiile la antologiile Prima mea… de la Editura Art) – include douăsprezece povestiri, care pot fi citite fie ca atare (deşi le lipseşte o anume arhitectonică), fie ca un ansamblu romanesc, un gen de puzzle-bildungsroman, dar un puzzle atipic, cu unele piese interşanjabile şi imposibil de aranjat într-un tablou final, gata de pus în ramă, pentru a fi agăţat pe un perete.
Bobiţă/Bobby, conştiinţa din spatele întregii poveşti
Personajul-narator, Bobiţă/Bobby, rămîne acelaşi pe parcursul întregului volum, reprezentînd practic conştiinţa din spatele întregii poveşti, doar că ne este înfăţişat la vîrste diferite, filtrat-recuperate din perspectiva bărbatului matur, cult şi în acelaşi timp trecut prin multe. Numeroase fire leagă, mai la suprafaţă sau mai în adîncime, cele douăsprezece piese, în funcţie de capriciile memoriei protagonistului, care este aici motorul principal al acţiunii. Prin urmare, nu parcurgem deloc un traseu lin în urmărirea acestei poveşti de viaţă, ci unul cu multe deviaţii, rătăciri şi întoarceri, aceeaşi întîmplare fiind uneori reluată din alt unghi, colorată diferit, în funcţie de momentul vieţii în care se face recuperarea şi de sentimentul dominant din acel moment.
Există totuşi nişte borne, cu ajutorul cărora ne putem orienta destul de bine prin toată această pădure narativă, care marchează etapele de vîrstă traversate de Bobiţă, şi anume copilăria, facultatea – în timpul căreia Bobiţă, student-alcoolic-rocker, se simte un tînăr care are în faţă „o sumedenie de intersecţii, de noduri, din care pleacă infinite drumuri“, şi visează să scrie o teză despre Ashbery –, perioada primului job după terminarea facultăţii – „mutam scaune în redacţia unui supliment cultural agăţat de un săptămînal de afaceri“ – şi, mai apoi, perioada jobului de agent literar, căsătoria şi copilul, lovitura pe care reuşeşte s-o dea, pînă la urmă, în afaceri etc., pînă în punctul în care se transformă în acel tip bulversat, care se gîndeşte uneori la sinucidere, fost alcoolic, proaspăt abstinent, fost familist, proaspăt divorţat, cu care ne întîlnim în ultima povestire (Knossos): „Aşadar, sînt un agent literar de succes, cum se spune, alcoolic, recent divorţat. Am o fetiţă pe nume Mara, de şase ani abia împliniţi, şi mă gîndesc zilnic la sinucidere. Fac terapie, care mă ajută foarte mult, pentru că sînt obsedat de detalii şi nu pot să nu remarc privirile Danielei spre ceasul de mînă sau faptul că reuşesc să-i ofer în timpul şedinţelor o variantă idealizată de-a mea, idealizată în rău, menită să o ascundă pe cea banală, a unui tip dezamăgit de propria viaţă, slab, egoist, incapabil de orice efort de voinţă. I-am pus pe tavă schema clasică, fără a inventa, a copilului provenit din familie monoparentală, supus traumei de a vedea perindîndu-se prin casă succesivi taţi vitregi şi care-şi urăşte tatăl biologic“. Deşi aici este sugerată numai pentru a fi infirmată, avînd în vedere şi motto‑ul cărţii din poetul Philip Larkin („They fuck you up, your mom and dad./ They may not mean to, but they do./ They fill you with the faults they had/ And add some extra, just for you“), nu cred că ar trebui să eliminăm din interpretare o perspectivă psihanalitică, chiar freudiană – în timp ce-l urmărim pe Bobiţă cum creşte alături de mama sa şi, din cînd în cînd, şi de cîte un tată vitreg (cum ar fi Tătuţul, cel cu subraţul plin de „miere“, sau Fram, cel care îi umple pe băiat şi pe mamă de cadouri, după care şi le ia înapoi la despărţire). Pe de altă parte, nu ar trebui nici să luăm foarte în serios o asemenea perspectivă, care ar avea mai mult rolul unui alt supraprincipiu ordonator al materialului narativ sau al unei alte chei de lectură sugerată de autor, la o adică.
„Crescut de lupi“
Pe lîngă faptul că ideea copilăriei ca perioadă inevitabil traumatică (în grade diferite, evident) apare încă din titlul cărţii, invocarea lui Kaspar Hauser, un copil german cu o poveste misterioasă, cu o biografie neclară, sugerează totodată şi faptul că memoria poate fi înşelătoare, că multe dintre amintiri, aşa cum şi spun neurologii că se întîmplă în memoria autobiografică sau episodică, cum mai este definită, care presupune prin definiţie o reconstrucţie, în timp ce desemnează abilitatea noastră de a ne aminti experienţe din propriul nostru trecut, ies la lumină alterate de propriile credinţe şi convingeri de mai tîrziu şi sînt, practic, într-o mare măsură, proiecţii ale personalităţii din prezent. Pînă la urmă, Bobiţă ar putea reveni periodic şi ar putea reinterpreta la nesfîrşit aceleaşi lucruri, la fel cum şi cititorul este liber să-şi asume propria interpretare şi să asocieze informaţiile cum doreşte. În fond, aşa se şi nasc legendele. Este de identificat aici şi o altă tehnică de ambiguizare, pe care o practică Bogdan-Alexandru Stănescu în aceste povestiri, pe lîngă reîntoarcerea în timp, în mai multe rînduri (vezi de exemplu repovestirea perioadei petrecute în garsoniera din Titan, a celor trei fete), şi anume perspectiva inversată: Bobiţă apare şi în ipostaza de copil şi în cea de părinte, la fel cum apare şi în ipostaza de adolescent şi în aceea de paznic al unor adolescenţi undeva într-o tabără din SUA etc.
Tot despre Kaspar Hauser a mai circulat şi legenda că ar fi fost „crescut de lupi“ şi, într‑adevăr, se poate spune că, la nivel metaforic, Bobiţă a fost şi el crescut de tot felul de „lupi“. Printre care s-a numărat şi Tătuţul, care dă şi titlul primei povestiri şi care ocupă totuşi un spaţiu disproporţionat în economia ansamblului. În schimb, toate celelalte relaţii, mai mult sau mai puţin problematice, de la cea cu tatăl biologic, care l-a abandonat, la cea cu copiii alpha din cartier, care îl persecută, sau cu ceilalţi adulţi meschini, egoişti sau laşi cu care are de a face Bobiţă, din familie sau străini, şi probleme care decurg din ele sînt dozate cu grijă în fluxul narativ.
În acelaşi timp, orice memorie autobiografică presupune şi o componentă socială. Pentru că, pe lîngă părinţi, şi mediul este formativ. Perioada acoperită începe cu puţin înainte de căderea comunismului şi se continuă după, cu tranziţia, pînă în anii 2000. Elementele care trimit la comunism în mod explicit sînt puţine şi nu sînt clişeele obişnuite. De fapt, nici nu mi se pare că se pune neapărat accentul pe spaţiul românesc ca spaţiu marcat de epoca comunistă, ci mai degrabă pe un spaţiu mitic balcanic (pentru o potenţare, încă o dată în plus, a legendei lui Bobiţă). Iată însă o descriere a Bucureştiului: „Mi-am aprins o ţigară şi am stat aşa, în faţa gardului viu, privind tramvaiele care luau curba de la Sf. Gheorghe, scîrţîind ca nişte animale preistorice ieşite abia acum de sub pămînt, dezmorţindu-se după milioane de ani de nemişcare. În aer plutea tremurul înserării de Bucureşti, o langoare prăfuită, melancolică şi isterică, ora la care se întîmplă beţiile, crimele pasionale şi sinuciderile. Am avut în copilărie intuiţia că trăiesc în cel mai trist oraş din lume, iar seara venea mereu cu duhoarea ei să-mi confirme spaimele şi coşmarurile. Din curte se auzeau urlete amestecate cu vocea Andreei Esca prezentînd ştirile, aşa că am luat-o spre şina de tramvai şi m-am oprit la un chioşc, unde mi-am dat ultimii bani pe o cutie de bere”. Şi iată şi un scurt portret – Bogdan-Alexandru Stănescu este şi un excelent portretist – care redă şi ceva din atmosferă: „Paharu era mic şi-ndesat, avea o cicatrice în colţul gurii şi era unul dintre cei mai agresivi, importaţi din Universitate, din seria celor care poate nu făcuseră faţă bătăilor zilnice de la TN şi se dădeau acum smardoi în zona noastră de deaderi şi metalişti hipiotizaţi, care combinau un Fear of the Dark cu Cenaclul Flacăra sau AC/DC cu Sodom“.
Unul dintre dezavantajele acestei retroproiecţii este faptul că întîmplările sînt învelite într-o membrană livrescă, destul de fină, dar care face uneori ca limbajul folosit să pară prea aseptic pentru mediul descris. În plus, unele referinţe mi se pare că au o valoare pur sentimentală, aşa cum sînt plasate în text, fiind mai puţin relevante pentru acest gen de autoficţiune şi mai potrivite pentru o carte de memorii sau un jurnal.
Omagiu propriului trecut
Aş fi fost tentată să spun despre Copilăria lui Kaspar Hauser că este cartea unui douămiist ajuns la maturitate – un fel de hipiot care s-a transformat într-un om de afaceri –, vizavi de fraza foarte limpede şi de componenta livrescă, dar şi de o serie de amănunte biografice menţionate în carte. Dar, de fapt, este o carte ce aduce cumva omagiu propriului trecut (poate şi un pic cu sens terapeutic) şi în acelaşi timp şi acestei generaţii cu care BAS a crescut, fără să facă propriu-zis parte din ea. Pentru că i-a fost totuşi un fidel cronicar. Dan Sociu spunea, la un moment dat, pe Facebook că, prin acest volum de povestiri, Bogdan-Alexandru Stănescu dovedeşte că douămiismul încă n-a murit sau că este nemuritor. Mie, dimpotrivă, mi se pare că, prin acest protagonist îmbibat de cultură şi fără nimic demolator în voce, Bogdan Alexandru-Stănescu îngroapă douămiismul. Îl omagiază şi, prin asta, îl îngroapă. Se desparte de el aşa cum personajul din carte se desparte de sinele său alcoolic.
Deşi este clar că Bogdan-Alexandru Stănescu a ales varianta facilă, din punct de vedere al structurii finale a acestui volum de proză, în care totuşi povestirile nu sînt povestiri (pentru că le lipseşte construcţia) şi romanul nu este roman (pentru că îi lipseşte construcţia de roman), şi în ciuda unor zone mai plate care şi-au făcut loc în partea a doua a cărţii (intuiţia mea e că tocmai cu scopul de a ajuta construcţia deficitară au fost introduse şi în ideea de a dubla sau înmulţi perspectivele), şi cu toate celelalte mici amendamente, pe care poate am şi uitat să le menţionez, pe unele dintre ele, Copilăria lui Kaspar Hauser este o carte bine scrisă şi frumoasă.
Bogdan-Alexandru StăNeScu
Copilăria lui Kaspar Hauser
Editura Polirom, Colecţia „Ego.Proză“,
2017, 256 p.