Wimbledonul impune respect. Nu trebuie să fii captiv al admiraţiei faţă de perfidul Albion (şi cu siguranţă că eu nu sînt!) ca să faci o reverenţă sinceră în raport cu vechimea, tradiţia şi consecvenţa întru măreţie a turneului londonez de tenis. Fireşte, poţi să le ironizezi bizarul gust de a combina căpşunile şi smîntîna, după cum te poţi tăvăli de rîs în faţa unora care dau 15 lire pe un pahar cu şampanie pe care-l descîntă de la prînz şi pînă spre apus şi din care bulele şi răcoarea s-au evaporat de mult. La fel, te poţi declara dezgustat de combinaţia de culori (mov, alb şi verde) care compun blazonul competiţiei. Revoltat de scrobeala arbitrilor de linie şi de scaun, care poartă sacou şi fustă lungă, în cel mai bun caz o cămaşă albă în dunguliţe bleu. Sau indignat de fanatismul în a păstra regulile unei alte epoci – pasiunea bizară pentru desueta suprafaţă de joc, gazonul, una care enervează pe toată lumea, sistemul trei seturi din cinci în ultimul tur al calificărilor la băieţi, fără tiebreak în decisiv pe tabloul principal masculin, de se joacă pînă la crampe musculare şi depresie cronică, trei seturi din cinci la dublu bărbaţi, fără meciuri în prima duminică a turneului, mitologia fairplay-ului britanic etc. Toate aceste critici se pot dovedi întemeiate, însă ele, ca şi multe altele, nu pot umbri necesarul respect faţă de un turneu care şi-a consemnat prima ediţie în urmă cu 140 de ani, cam pe vremea cînd dorobanţii români săvîrşeau fapte de glorie în Războiul de Independenţă.
Wimbledon 2017 a reconfirmat supremaţia „pe verde“ a inegalabilului (la propriu) Roger Federer şi a oferit scena pentru consacrarea pe iarbă a lui Garbiñe Muguruza‑Blanco. „Domnul Perfect“, cea mai clară întrupare a geniului în tenis, a disputat cea de-a 11-a finală la simplu, bifînd un al optulea succes, ceea ce n-a mai făcut nimeni, niciodată. Adversarul său, puternicul croat Marin Cilici, cu toate că avea „armele“ să-l ameninţe pe elveţian, s-a lăsat dominat de emoţii negative, iar dorinţa prea mare de victorie mai curînd l-a inhibat decît l-a stimulat. Scorul finalei, 6-3 6-1 6-4, este mai net decît statistica altor meciuri jucate de Federer în fazele incipiente ale Wimbledonului, vezi partidele cu Mischa Zverev, Miloš Raonic şi Tomaš Berdych. Există şi o explicaţie raţională, ceilalţi adversari, cu excepţia cehului, nu sperau la mare lucru, în vreme ce Marin Cilici chiar a crezut că poate da lovitura. Oricum, Federer egalează recordul din 1976 deţinut de suedezul Borg, victorie fără set pierdut la Wimbledon în Era Open! Iar elveţianul, care la aproape 36 de ani joacă un tenis mai frumos, mai pragmatic şi mai elegant decît oricînd, a bifat a 29-a finală de Grand Slam şi a 19 victorie în competiţiile majore! Ne-mai-vă-zut!
Cît o priveşte pe Garbiñe Muguruza, ea a reuşit să confirme profeţia făcută de Serena Williams în 2015, cînd, după ce a dominat-o pe puştoaica iberică în finala de la All England Club, a spus că aceasta va cîştiga cîndva trofeul. S-a întîmplat acum, şi într-o manieră impresionantă, adversară fiindu-i celei antrenate de Conchita Martinez chiar sora mai mare a Serenei, longeviva Venus Williams, care, la 37 de ani, joacă de mama focului, avînd un sezon de senzaţie, cu finală la Melbourne şi la Wimbledon. Scorul finalei, 7-5 6-0, poate că pare net, însă spaniola a depăşit un moment psihologic important în primul set, cînd, servind la scorul de 4-5 şi 15-40, a găsit resursele să o „întoarcă“ pe veterana americană, Venus jucînd pînă atunci exact şi agresiv. Anulînd mingile de set ale adversarei, Muguruza a înregistrat nouă game-uri la rînd şi a cîştigat al doilea titlu de Mare Şlem, după cel de la Roland Garros din 2016. Şi aşa Wimbledonul are o nouă regină!
Cele 13 zile ale competiţiei londoneze au fost marcate de multe (şi contradictorii) evenimente. A fost exagerat de cald, solul s-a uscat, iarba s-a tocit mai rapid decît au preconizat organizatorii, deşi din 2000 se joacă pe perennial rye grass 100%, exact pentru o mai bună fixare a pămîntului şi o rezistenţă mai îndelungată a firului de gazon. În bună măsură din pricina suprafeţei de joc, de-a dreptul mizerabilă, am asistat la recordul de abandonuri în turneul masculin, 10 tenismeni aruncînd prosopul, printre care şi triplul campion sîrb Novak Djokovici, care, în sferturi, după un set pierdut în tiebreak şi 0-2 la game-uri, s‑a retras din faţa lui Tomaš Berdych. Am asistat şi la numeroase momente nenorocite, de autentică tragedie, cel mai impresionant fiind consemnat în meciul din turul al treilea în care evoluau Sorana Cîrstea şi Bethanie Mattek-Sands. Jucătoarea americană, la începutul decisivului, a sprintat pe mediană spre fileu şi s-a prăbuşit, urlînd de durere. Ruptură de ligamente şi un spectacol horror pe terenul 2, medicul ajungînd la sărmana Bethanie abia după un sfert de oră de răcnete şi de chin (dacă se întîmpla în România aşa ceva, se cereau instantaneu demisia premierului şi alegeri anticipate!). Kusnetsova şi Mladenovic au dorit să se retragă, atît de proastă era iarba, şi pînă şi Andy Murray, favoritul tribunelor, lider mondial, a spus că gazonul este într-o condiţie mai rea decît altădată!
Rusul Medvedev, care în primul tur l-a eliminat pe Wawrinka, revoltat de maniera de arbitraj a Marianei Alves în meciul contra belgianului Bemelmans, a aruncat spre scaunul arbitrului cîţiva bănuţi, gest semnificativ, retractat apoi ruşinos la conferinţa de presă, cînd supărarea lui Daniil s-a dovedit mai slabă decît amenda de 15.000 de lire. Nadal s-a considerat nedreptăţit de organizatori, căci el nu a fost programat pe terenul central, deşi jucase cinci finale la Wimbledon, cîştigînd două titluri. Cred că spaniolul a avut dreptate, însă nu e prima oară cînd oficialii scrobiţi ai All England Club au o manieră originală de a privi lucrurile!
Cea mai mare surpriză a fost furnizată de luxemburghezul Gilles Müller, 34 de ani, 26 ATP şi cap de serie 16 [sic!], care l-a eliminat în optimi după cinci ore de joc, 15-13 în decisiv, pe Rafael Nadal. Rafa, care nu lăsase nici un set pînă atunci, dovedind o formă grozavă, n-a reuşit să contracareze serviciul excelent, puternic şi plasat al acestui stîngaci redutabil pe rapid. De fapt, paradoxal, statistica serviciului a fost uşor superioară de partea spaniolului (mingea a doua), dar Gilles a valorificat trei din cele opt mingi de break, în vreme ce Rafa, doar două din 16. Acolo s-a făcut diferenţa. Încăpăţînatul luxemburghez a avut un psihic mai oţelit decît marele campion iberic, deşi la total Rafa a contabilizat şapte puncte mai mult decît adversarul…
Românii nu s-au făcut de rîs. Mai exact, jucătoarele noastre au fost în centrul atenţiei prin Monica Niculescu şi Simona Halep. Alături de taiwaneza Hao Ching Chan, Monica a depăşit handicapul că nu cîştigase pînă la Wimbledon nici un meci cu această parteneră (primul turneu fusese la Eastbourne, chiar înainte de GS londonez). Cele două au avut un noroc chior, căci pe partea lor de tablou nu au întîlnit nici un dublu favorit. În finală însă, capii de serie doi, rusoaicele Makarova şi Vesnina, nu le-au lăsat nici un game, acest rezultat, deloc onorant, egalînd un scor la fel de rău din 1953!
Despre Simona Halep n-am să dezvolt un tratament cu acizi şi blesteme pentru două motive simple: 1. Simona a jucat foarte bine, nepierzînd nici un set pînă în sferturi, iar meciul ei din optimi contra Viktoriei Azarenka a fost de o calitate înaltă!; 2. Halep a fost la două mingi de victorie în sferturi, în faţa Johannei Konta, cînd a servit la set şi 5-4 în al doilea tiebreak al meciului. Dacă ar fi cîştigat, avea primul loc WTA asigurat. Din ce am văzut la Wimbledon, şi Venus Williams, şi Garbiñe Muguruza ar fi dominat-o oricum, avînd un tenis mai agresiv şi mai adaptat gazonului. Deci probabil că Halep s-ar fi oprit în semifinală. Însă ea nu are să-şi reproşeze prea multe, a dezvoltat la maximum exact acel joc pe care-l poate face în această perioadă. Dacă există un „cusur“ în tenisul ei, acesta are o dublă relevanţă: a. statura minionă a româncei, care nu o avantajează în lupta cu sportive mai înalte şi mai puternice; şi b. slăbiciunea psihică de a duce acelaşi tempo atunci cînd ia primul set şi are break în faţă în al doilea. Aici mai trebuie lucrat, ca şi la stilul ofensiv de pe linia de fund a terenului, o abordare care, la gabaritul ei şi pe suprafeţe rapide, nu o avantajează dacă adversara este mai agresivă şi face rapid punctul. Nu-i suficient să dai lung mingile înapoi şi să deschizi unghiurile, ar mai fi nevoie şi de acea asprime care cîştigă punctul repede, ignorînd regularitatea din spate. Am însă credinţa că acestea sînt aspecte la care Simo va reflecta, avîndu-l alături pe Darren Cahill!