În timpul comunismului, 23 august era ziua națională a României. Actul de la 23 august – părăsirea alianței cu Germania lui Hitler – fusese confiscat de comuniști. El se numea fie „insurecție“, fie „revoluția de eliberare națională antifascistă și antiimperialistă“. Comuniștii atribuiau Partidului Comunist rolul preponderent, deși Regele Mihai decisese „întoarcerea armelor“. În ultimii ani ai comunismului, ziua națională a României fusese confiscată de Nicolae Ceaușescu, era ziua prin care „geniul Carpaților“ era încă o dată slăvit, ovaționat, adulat prin defilări de amploare și prin spectacole grandioase. Ceaușescu n-a avut nici un rol în actul de la 23 august (el fiind în închisoare, împreună cu alți lideri comuniști), dar se găseau mereu mici momente falsificate (cum a fost 1 mai 1939), așa încît Nicolae Ceaușescu să fie numit „revoluționar de profesie“, mereu „cu gîndul și cu fapta“ la „eliberarea“ țării de sub „jugul fascist“.
Zilele de 23 august erau un chin pentru populație, scoasă din fabrici și uzine și pusă să repete secvențele defilărilor în orașele țării. Cu toate acestea, poate cu excepția Bucureștiului, defilările erau un fiasco, cu lume fără entuziasm, care flutura cîteva garoafe ofilite și un steguleț, dus acasă pentru copii, să‑și facă bețe pentru tobe. După introducerea televiziunii în culori, în 1983, la 23 august se dădea legătura în diferite orașe – municipii reședință de județ. Spre deosebire de București, unde Ceaușescu își flutura mîna spre cohortele de muncitori de pe platformele industriale, în alte orașe se puteau vedea blazarea, sictirul și resemnarea. Din acest motiv, în ultimii ani ai ceaușismului, Televiziunea Română renunțase să mai transmită din țară, axîndu-se doar spre București, unde, nici acolo, nu era o revărsare de bucurie, dar se puteau acoperi chipurile oamenilor cu materiale de propagandă.
De fapt, 23 august s-a dovedit momentul în care Regele Mihai s-a comportant ca un bărbat de stat, înțelegînd foarte bine că menținerea unei alianțe cu Germania va fi catastrofală pentru România. A fost momentul în care Ion Antonescu a fost arestat, generalul Constantin Sănătescu fiind însărcinat cu formarea unui nou guvern. Influența sovieticilor și a comuniștilor s-a văzut deja din acele zile, comuniștii fiind ridicați de la condiţia de putere obscură, la rangul de partid ce face parte din coaliția de guvernare. Și, treptat-treptat, comuniștii au rămas singura forță politică, îndepărtînd atît partidele istorice, cît și pe Regele Mihai, forțat să abdice la 30 decembrie 1947.
După 23 august 1944, trupele Armatei române au contribuit la eliberarea Transilvaniei, a Ungariei și a Cehoslovaciei. Al Doilea Război Mondial a fost greu, istovitor, dureros pentru Armata română, obligată de Ion Antonescu să lupte, mai întîi, dincolo de Nistru, dincolo de hotarul României Mari, al Basarabiei. A fost dureros și pentru că România a pornit în război, în 1940, ca o țară distrusă, pierzînd, în vara acelui an, Basarabia și Transilvania (după ultimatumul sovietic și după Dictatul de la Viena). A fost un război dureros pentru că Ion Antonescu a acționat, la nivel de politică de stat, împotriva evreilor și a romilor. Istoriografia comunistă a încercat, falsificînd, să atribuie crimele împotriva evreilor doar trupelor naziste, dar acuratețea istorică, susținută de documente de arhivă, scoate în evidență faptul că guvernul Antonescu a acționat împotriva majorității populației evreiești, care a fost mai întîi privată de drepturi cetățenești, iar apoi au urmat deportări și ucideri în masă. A fost Holocaust în România în Al Doilea Război Mondial, așa cum, după ce comuniștii au preluat întreaga putere, s-a declanșat, în numele luptei de clasă, o prigoană împotriva majorității populației. Sistemul totalitar a avut două fețe în secolul al XX-lea (fascismul și comunismul), și ambele au marcat România.
Din păcate, 23 august 1944 n-a reprezentat o evoluție spre democrație a României. Am intrat într-o sferă de influență nefastă, perpetuată 50 de ani. S-a spus, deseori, că România comunistă n-a avut opoziție, n-a avut disidență, dar nu trebuie să uităm că procesul colectivizării s-a produs cu mii de răzmerițe în aproape fiecare sat al României, mii de țărani au fost împușcați pentru că nu acceptau să-şi cedeze pămîntul. Nu trebuie să uităm că, în 1977, a avut loc o grevă în Valea Jiului, care l-a obligat pe Nicolae Ceaușescu să-și întrerupă concediul de la Neptun și să vină să negocieze cu muncitorii revoltați, că în noiembrie 1987, la Brașov, s-a produs o altă revoltă populară, încheiată cu arestări și cu multe luni de anchete la Securitate (asta după ce, în februarie, la Iași, ieșiseră în stradă studenți obligați să învețe în cămine înghețate).
Ne pregătim de Centenarul Marii Uniri, dar poate că ar trebui să acordăm atenție și acestor revolte din perioada comunismului, care au, iată, o cifră rotundă. Știm că revolta de la Brașov, de la care se împlinesc 30 de ani, va avea parte, prin strădania istoricului Marius Oprea și a IICCMER, de editarea mai multor volume de mărturii, inclusiv extrase din presa internațională și din emisiunile Europei Libere, post care a transmis imediat despre mişcarea anticomunistă de la Brașov. Rolul Europei Libere în democratizarea României și în eliberarea de comunism va trebui mereu subliniat. N-am fost doar o nație „de ascultători“, Europa Liberă a susținut toate rudimentele de democrație și tot ceea ce a fost valoros cultural și artistic. În cultură, n-am fost o Siberie a spiritului, au apărut cărți valoroase, romane curajoase, curente literare (onirismul, spre exemplu, dar și generația ’80 a postmodernismului), care n-au marșat la ideologia comunistă. De fapt, Centenarul Marii Uniri ar trebui să fie un prilej de a vorbi despre istoria ultimilor o sută de ani, cu bune și cu rele, fără să ne considerăm mai viteji decît am fost, dar fără să minimalizăm faptul că, prin dibăcie diplomatică, prin eroismul Armatei (a se vedea Mărăști, Mărășești, Oituz, în 1917, cu Guvernul și Regele Ferdinand mutați la Iași, la presiunea armatei germane) și prin puterea și curajul unor oameni simpli de a rezista, de a nu se pleca în fața tendinţelor totalitare, România a depășit ororile secolului al XX-lea. Cît de bine, cît de trainic, asta este o altă discuție.
Cică „înainte” şi „după”, în realitate : „în acest moment” ÎN
Multi-Contextul în care ar trebui să nu uităm că Realitatea ( ca şi Adevărul !) este diferită/diferit de la o persoană la alta, ce să mai vorbim despre Cazul abominabil al societăţii româneşti fragilă, supusă şi Aplecată patogenic, care a fost în ultimii 75 de ani terorizată de o Spălarea a Creierelor fără precedent în istorie şi astăzi multilateral contaminată cancerigen şi cangrenos pînă în suflet minte inimă şi oase,
aş îndrăzni să-l întreb pe dl. Şimonca, De Ce ? pe această platformă mediatică a ideilor în zbatere se conturnează ( controlează ? contaminează ? demolează ? îmblînzeşte ? manipulează ? ignoră şi se secătuieşte) atît de dorita şi fierbinte DE-Zbatere despre realităţi, idei, dileme, „cazuri”, enigme şi polemici atît de interesante şi atrăgătoare (-n capcane subtile diverse şi diferite) şi , tragînd cu o nonşalanţă foarte stranie, obloanele prăvăliei (OC!), pe timpul week-end-ului,
se blochează dialogul astfel DILUÎNDU-L diminuîndu-l rarefiindu-l explozîndu-l,
în realitate, lent, dis-trugîndu-l, De ce ???
De altfel o meteahnă foarte veche şi cu schepsis fanariotistic împămîntenită nu doar pe-aici dar şi pe la alte reviste celebre şi intelectualicist-culturale autohtone libere şi democratic post- co….operatiste.
Ma aflam, impeuna cu camarazii mei din Scoala militara de ofiteri de rezerva nr.2 Bacau, cantonati in comuna Gurahont, jud.Arad. Abia a doua zi am aflat depre ,, intoarcerea armelor, la 23 august 1944.” Rusii insa nu au recunoscut actul decat in 12 septembrie 1944. In toata aceasta perioada, armata sovietica inainta nestingherita de nimeni pe teritoriul Romaniei. Pe toti ostasii romani, pe care ii intalneau in drumul lor ,, victorios,” ii arestau, ii suiau in trenuri si-i considerau ,, prizonieri de razboi.” Abia in 30 august, armata rusa intra in Bucuresti. Cu aceasta ocazie, Gheorghe Ghoergiu-Dej, ca reprezentant al comunistilor romani, afirma in cuvantul lui, in fata reprezentantilor romani, al polulatiei capitalei si ai armatei sovietice : ,, Viata poporului roman este legata de democratie.” Romania libere din 31 aug.1994
Ce fel de democratie a urmat este bine stiut. Lichidarea partidelor istorice, indepartarea regelui Mihai I, nationalizari,
colectivizari, intemnitari, persecutari ale elitei intelectuale romanesti, a taranimii nereceptiva la colectivizare. Dorinta absurda a creerii ,, omului nou.” Urmarile acelei politici le resimtim si astazi, fiindca cei ce s-au instalat dupa ’89, nu au fost decat tot cei cere ne condusesera pana atunci sau iusesera educati de vechiul sistem comunist, in spiritul acelei ,, democratii populare, in care un ucenic de cismar pote ajunge presedintele tarii sau un cismar poate ajunge ministru de interne cu o sigura conditie : sa fie membru de partid. Ei si mai apoi urmasi lor, fii, nepoti, cumnati, veri, toate neamurile s acolitii au acaparat puterea si mimeaza democratia ca si Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar cu mijloace ,mai rafinate. Cum poate cineva sa se declare social-democrat, atat vreme cat inainte de ’89 era un oarecare slujbas la stat, iar acum, dupa nici 25 de ( unii chiar mai putin ) se lauda cu diplome si doctorate, obtinute (cand oare? ) in tara si strinatate si-si umplu declaratiile de avere cu : case , vile de vacanta, bijutierii, conturi in euro, dolari si chiar lei ro. fara insa a justifica prin ceva provenienta tuturor acestor bunuri, decat doar prin apartenenta la cateva partide prin care s-au plimbat ca ,, Voda prin loboda.?” O tara trista, plina de umor !
„înainte” şi „după”,
absolut imposibil de comparat,
numai şi numai prin faptul că ideologia comunistă- Comunismul este pur şi simplu
ideatic şi practic cea mai abominabilă crimă împotriva umanităţii,
holocaustul cel mai atroce împotriva propriului popor şi etnii,
Niciodată pînă astăzi, Judecat, Condamnat, Pedepsit şi scos înafara tuturor Legilor : Interzis !
Revoltele din vremea comunismului româno-sovietic-bolşevic n-au fost decît nişte simple foculeţe de paie sfrijite umede şi mucegăite care nu au schimbat absolut nimic, decît poate, ici şi colo, au scurtat cîteva concedii la mare, la Neptun.
Nici anvergura curajului şi mişcării PAUL GOMA ( şi a altora !) despre care nu pomeniţi absolut nimic,
nu a(u) adus nici cea mai mică-mititică schimbare înspre bine sau/şi întru Adevăr.
Toată lumea („popolară”) era extrem de fericită de 23 august-ul proletar pentru că era liberă şi putea să plece într-un mini-minuscul concediu amuzant la munte/la mare ( eventual la Neptun, intelectualii la 2 Mai sau Vama Veche, oriunde la/şi în ţară) şi se mînca pentru o nimica toată cremwurşti cu muştar pe cartoane ecologice nainte de vreme şi bere autohtonă de Azuga foarte bună de altfel, amintiri, vremuri şi poveşti.
Cît despre detaliile istorice enumerate-n articol ca semnificative, şi a altor aşa zis adevăruri formulate strict, impresia şi tristeţea rămîn crunt şi amare la nivelul unui manual de liceu teribil de corect pseudo-politic post-ex-comunism-democratic asumat din plin.
Lipseşte o poezie de AP, sau de ce nu, de CV-T !
Astăzi !