Nu ştiu în ce măsură este vorba despre premeditare (un pic tot trebuie să fie, prin simpla selecţie a autoarelor, motiv pentru care o şi felicit pe coordonatoarea colecţiei, Svetlana Cârstean) sau o coincidenţă fericită, dar apariţia în tandem a celor mai recente două volume din colecţia de poezie Vorpal, de la Editura Nemira, cele mai mici proze de Doina Ioanid şi, respectiv, Beatitudine (un eseu politic) de Cosmina Moroşan, reprezintă cu adevărat o surpriză plăcută şi generatoare de nebănuite beneficii. Faptul că vorbim aici despre două poete care aparţin unor generaţii complet diferite (prin contextul istoric), cu temperamente practic opuse, universuri poetice (foarte speciale) paralele şi formule poetice la antipod (în timp ce Doina colectează şi ordonează poveşti, stări şi lucruri, Cosmina iradiază, îşi exacerbează propriile stări, pune sub semnul îndoielii orice structură, privită ca anchilozată, sau o învăluie pur şi simplu etanş cu tandreţe), dovedeşte încă o dată că, deşi discuţiile despre generaţii şi conjuncturi sînt întotdeauna interesante, mai ales din perspectivă sociologică, poezia poate rămîne şi (cvasi)indiferentă la circumstanţe/configuraţii socioculturale sau trenduri, cu termen de valabilitate mai mic sau mai mare.
Detaliind, Doina Ioanid ţine de tipul introvertit, interiorizat şi orientat spre istoria personală, închistat, discret aproape la modul patologic, Cosmina Moroşan, Dj şi performer, ţine de tipul extrovertit, expansiv-afectiv, senzual‑dezinhibat şi mereu pe nota de beatitudine şi extaz (sau intaz, cum propunea Bogdan Lipcanu într-un comentariu pe Facebook), şi tot aproape la modul patologic. La Doina Ioanid predomină singurătatea, spaţiul domestic, profund feminin, şi se vede clar o preferinţă pentru intimitate, pentru discuţiile cu un singur interlocutor, pe cînd pe Cosmina o regăsim adesea între oameni, la party sau confruntîndu-se cu diverse complicaţii – în egală măsură istovitoare şi benefice – generate, de obicei, de relaţiile interumane.
Dincolo însă de diferenţa clară de temperament, un rol esenţial în configurarea celor două lumi îl are componenta socială. În timp ce autoarea celor mai mici proze era deja o persoană adultă la momentul acelei radicale schimbări de paradigmă cu care s-a confruntat societatea românească în 1989, cu destule poveşti, unele traumatizante, strînse în tolba familiei despre viaţa în vechiul regim şi cu imaginea Bucureştiului vechi – în special a mahalalei, bine întipărite în minte, Cosmina Moroşan nu a prins nimic din perioada comunistă/naţional-socialistă şi nici din cea mai dură etapă a perioadei de tranziţie, de fapt. Practic, multe dintre realităţile Doinei Ioanid au devenit pentru generația Cosminei simple simboluri identitare sau concepte ideologice datate. Iată un poem, cu tot cu nostalgia şi amărăciunea specifică acestui gen de recuperări, din cele mai mici proze, care reface atmosfera din zilele în care, în perioada comunistă, elevii erau duşi să facă practică în agricultură: „E o zi de toamnă. Stau cu fundul pe o găletuşă. Intră perfect. Un fund într‑o găletuşă de plastic la marginea careului, dar gîndul meu nu e pe asfaltul careului, ci la zîmbetul tăcut al bunicilor, care nu vor să mă vadă zilier pe tarlaua comuniştilor. Ne adunăm. Culegem roşii şi fasole verde. Avem normă, fireşte, toată lumea ştie asta. […] Roşiile sînt mici şi dulci. Brusc, nu mai este ceva obligatoriu. Văd pămîntul şi vrejurile. Apoi fasolea (nu e arămie, ci verde, aproape furajeră, dintre cea de care mănîncă şi caii, şi noi cu ei). Dar nu-mi pasă, soarele e călduţ. […] Mai departe, pe cîmp, zidurile cenuşii. Ziduri cenuşii, despre care nu ştiu cum se face că nu întreabă nimeni. Bunicii spun că acolo e la Jilava şi tac, chipurile parcă le sînt o clipă cenuşii ca zidurile“.
Complexul omului din Est este destul de prezent la prima poetă, întoarsă foarte adesea cu faţa spre trecut şi setată pe modul recuperare, în timp ce este destul de vag prezent la cea de-a doua, pentru care conceptul de identitate a devenit, inevitabil, mult mai flexibil-fluid, şi totodată rezolvarea problemei identitare mult mai puţin presantă, într-o lume multiculturală. Şi iată un poem din Doina Ioanid pe tema identităţii estice, din ciclul Preambulare – Poemanvers: „Stau într-o palmă şi cerşesc o poveste de la altcineva. O după-amiază de vară indiană. O cafenea, mă îndrept spre o masă. Un bărbat se îndreaptă spre aceeaşi masă. E o masă mare, rotundă. S-o împărţim, spune el. Stînjeneala de‑o clipă. Îl cheamă Lemi, fumează Marlboro. Stă aproape, a rămas fără zahăr. Poate doar un pretext pentru o cafea într-o vară indiană. El, o cafea, eu, o bere. A venit la Anvers cînd avea 17 ani, din exYugo. O întîmplare: l-a văzut un regizor într-o discotecă, tocmai căuta pe cineva cu accent şi mutră din Est, să joace un KGB-ist. A plecat spontan. Soarta. A mai jucat în ceva filme. E spontan. Spontan şi direct. Are nas de boxer şi seamănă cu Robert De Niro. Acum e într-un business cu ceva modă, artă. Găteşte bine paella. Dar e singur, divorţat. Soţia marocană. Doi copii. Te costă mult copiii în Belgia. Soarele pe tăblia mesei. Cîteva frunze foşnite. La plecare, un braţ pus pe umărul meu. Noi, cei din Est, trebuie să ne ţinem spatele“. Deşi multiculturalismul, ca trăire a diversităţii şi eterogenităţii societăţii, este inevitabil prezent şi la Doina Ioanid, după cum se poate vedea inclusiv din poemul de mai sus, este integrat unei cu totul alte structuri, pentru că autoarea celor mai mici proze are întotdeauna nevoie de o poveste-cadru, spre deosebire de Cosmina Moroşan, care are nevoie mai mult de atmosferă şi stimuli-senzaţii.
În timp însă ce componenta socială, atîta cîtă e, reprezintă oarecum o noutate în poezia Doinei Ioanid (pentru care ieşirea în societate echivalează cumva cu ieşirea dintr-un fel de coşmar sau acostarea pe un ţărm identificat cu greu), dintre constantele poeziei ei au rămas formula poemului în proză, microbiografii construite migălos şi tema timpului şi a memoriei, care se declanşează pe neaşteptate, cum ar fi la o simplă întoarcere a tramvaiului pe şine („Tramvaiul întoarce pe şine tot felul de amintiri vecine“). Cu diferenţa că timpul, care presupunea altădată o confruntare agresivă, pare că s-a oprit în loc, odată cu noul volum, marcat de un calm poate numai aparent. În plus, dacă elementul care deschidea înainte acest vertij în gaura neagră a timpului era reprezentat întotdeauna de umbră, fie că era vorba despre noaptea care învăluie lucrurile sau despre un colţ umed, întunecat şi misterios dintr-o veche prăvălie, în noile poeme apare tot mai des soarele (timid, palid, dar soare). Iată un scurt poem foarte frumos: „Şi au mai fost nişte toamne cu soamne, cu ciuciulindeală şi foşnet de porumbiş, cu prima ţigară de Kent, fumată cu un soi de lene-alene, cu trupuri de plută vîslind prin aer, spre o pleoapă abia întredeschisă“. Sau ca în acest poem din seria poemelor-pictograme: „O veioză care poate lua forme de ascunziş. Doi porumbei înghesuiţi lîngă burlan. O podea albă pe care lunecă un fir de păr şi o armonică în apartamentul de dedesubt. Jaluzelele cărămizii mijind un zîmbet de departe. Şi-apoi linişte. Linişti de seară. Linişti ademenite. Le asculţi cum se mişcă, cum sună. Le vezi strălucind pe o unghie. Linişti de seară. O veioză. Un chip sub o veioză. Poldere străbătute de vînt. Liniştile zburînd ca nişte lişiţe deasupra mea […]“. O altă constantă o reprezintă universul domestic şi extrem de feminin, ceva mai luminos şi el decît în trecut. Mirodeniile (cu tot cu poveştile lor de legendă), diversele ingrediente sînt la fel de prezente. Iată un poem foarte frumos, autoironic (pentru că nici autoironia şi nici umorul subtil, delicios, nu lipsesc din acest volum), cu o salată: „Am mîncat alge fără să ştiu. De obicei algele nu-mi plac. Duhnesc şi se lipesc de piele. Era o salată de alge travestită, cu somon şi dressing de iaurt. Uneori, mă travestesc şi eu cînd vreau să trec neobservată. Cîte poţi să înveţi dintr-o salată travestită. O salată travestită e la fel de puternică precum Omul Păianjen sau femeia care trece prin pereţi. Dressingul de salată ca machiajul de dimineaţă“. Foarte frumoase, din zona universului domestic, sînt şi poveştile cu papuci: „Papuci, papuci pe care s-au imprimat crăpăturile tălpilor crăpate de pămînt. Sînt negri, obişnuiţi, ca pămîntul de tari. În faţa verandei, lăsaţi. Sînt negri şi obişnuiţi ca zilele lungi de muncă. Sînt negri banali şi tăcuţi. Stau doar în faţa verandei. Într-o aşteptare mută“.
Din cînd în cînd mai apar totuşi destul de clar şi semnele nevrozei, o anumită cruzime şi un pic de isterie, ca în acest poem: „Stă cu picioarele în sus, se văd porii şi pielea gălbuie. Stă cu picioarele în sus în oala albastră şi fierbe, fierbe încet, că-i puicuţă de ţară. Supa are ochiuri de grăsime, printre tăiţeii de casă şi pătrunjel. Ochiul ei nu se mai vede. Nici labele care mergeau prin curte. Neonul pîlpîie. Găinile din curte erau multe, de toate, cu fel de fel de penaje. Cînd ajungeau pe butuc, capul lor, cu creasta încă ridicată, se zbătea zeci de centimetri mai departe, căutînd iarba pe care o ciuguliseră. Eu mă puneam sub mormanul de frunze ruginii, ca să nu ajungă mirosul de pene umede şi măruntaie fierbinţi pînă la mine. Pipota şi carnea erau bune, şi zeama, şi carnea. Neonul bîzîie peste bolul de supă cu ochiuri de grăsime. Tu duci bolul ca pe ceva preţios, sora ta îl pune hotărît. Păsări cu care ne hrănim, fără hormoni. Ceva sănătos. Bolul de supă a fost bun, trupul e mulţumit. Undeva, în curte, păsările ciugulesc mai departe şi-apoi se duc la culcare. Şi eu, cu un bol de supă în stomacul meu. Undeva în bloc, se aud paşi şi o uşă“.
Doina Ioanid scrie un volum de poezie excelent şi surprinzător, pentru că autoarea reuşeşte în acelaşi timp şi să rămînă fidelă propriei formule, perfect recognoscibilă oricînd, dar şi să intre, cu maxim folos, pe teritorii noi pentru ea.
Doina IOANID
cele mai mici proze
Editura Nemira, Colecţia Vorpal, 2017, 84 p.