Al doilea sfîrșit de săptămînă al Festivalului Enescu a însemnat începutul tuturor proiectelor din interiorul Festivalului, inclusiv noutatea absolută – seria de concerte Muzica Secolului XXI, care se desfășoară la Sala Radio și reunește artiști români și străini interpretînd lucrări contemporane de referință, o parte dintre compozitorii lucrărilor fiind prezenți în sala de concert sau fiind soliști ai propriilor compoziții.
Aproape 30 dintre cei mai influenți compozitori ai lumii – printre care Sir James MacMillan, Iain Bell Nimrod Borenstein, Sven Helbig, Zygmund Krauze, Rolf Martinsson, Magnus Lindberg, Helmut Lachenmann, Thomas Larcher, Elliot Goldenthal – s-au reunit la Universitatea Națională de Muzică București, în dialog cu artiștii români și străini de anvergură, începînd din 9 septembrie, în cadrul Forumului Internațional al Compozitorilor.
Tot din zona evenimentelor conexe, un alt moment în premieră absolută în România este Imaginary – o expoziție interactivă despre matematică și muzică, parte a proiectului Bucureștiul Creativ, din cadrul Festivalului Enescu 2017, găzduită de Sala Radio, în care publicul are ocazia de a interacționa cu diferite opere de artă, cu sculpturi 3D, cu instalații special create de artiști și matematicieni, care ilustrează felul în care matematica poate genera interesante forme de artă. Expoziția a ajuns pînă acum în 50 de țări și a avut peste 2,5 milioane de vizitatori.
Dar să trecem la muzică și la orchestrele etalon ale săptămînii – Pittsburgh Symphony Orchestra şi Filarmonica din München. Aș începe cu Simfonia I de Enescu, cîntată într-o manieră extrem de romantică de Filarmonica din München, dirijată de Valery Gergiev, o formulă cuceritoare pentru publicul aflat la Sala Palatului, nu neapărat un cunoscător al muzicii enesciene. Recunosc că importanța intrării acestei lucrări în repertoriul unei orchestre europene de o asemenea anvergură este esențială, iar acel filon postromantic pe care l-au scos în evidență muzicienii germani sub bagheta lui Gergiev este una dintre cele mai accesibile modalități de decodificare a muzicii enesciene de către public.
Și pentru că nu mi-am propus aici o trecere în revistă obiectivă și echidistantă a concertelor săptămînii – ceea ce, de altfel, ar fi imposibil –, mă opresc acum la cei doi tineri soliști ai Filarmonicii din München, amîndoi cîștigători ai Concursului Ceaikovski de la Moscova, dar aflaţi în etape diferite ale carierei. Primul care a urcat pe scena Festivalului a fost pianistul rus Daniil Trifonov, care ne-a dăruit un Concert nr. 2 pentru pian și orchestră de Rachmaninov cu totul aparte, intens romantic, adînc, interiorizat și totuși de o virtuozitate ce a excelat în nuanțele infinitezimale. În cea de a doua seară, violoncelistul Andrei Ioniță a oferit o emoționantă versiune a Concertului nr. 1 pentru violoncel și orchestră de Saint-Saëns. Aflat în premieră pe scena Festivalului, Andrei Ioniță a cucerit publicul prin modul său special de a-l include în propria sa lume afectivă, onorînd astfel șansa de a cînta celebrul concert de Saint-Saëns împreună cu Filarmonica din München cu dezinvoltura marilor soliști.
Seria Mari orchestre ale lumii a fost încununată în săptămîna la care ne referim de Pittsburgh Symphony Orchestra (dirijor Manfred Honeck), care a uimit pur și simplu publicul prin strălucirea sunetului, acuratețea atacurilor, prin modul unic de creare și susținere a frazării, marca unui profesionalism de înaltă clasă. Despre această orchestră am chiar o poveste, pentru că, așa cum se întîmplă întotdeauna la un moment dat într-un festival de o asemenea anvergură, a intervenit neprevăzutul, respectiv o cursă de avion întîrziată și un concert întîrziat. Pittsburg Symphony Orchestra, acea orchestră americană pe care o așteptam cu nerăbdare, a aterizat pe Aeroportul Otopeni în jurul orei 19.00, concertul urmînd să înceapă la 19:30. Performanța de a cînta în acea manieră la doar o oră după ce au coborît din avion după un drum peste ocean a fost extraordinară. Știam că orchestrele americane au un sunet special, au această pregnanță cu totul deosebită a sonorităţii care uimeşte efectiv. Pe de o parte, sunetul corzilor este extraordinar, pe de altă parte, suflătorii au o strălucire deosebită, însă, obiectiv, după un drum ca acela, să cînţi absolut perfect este greu de imaginat.
După fantezia Rusalka de Dvořák, au urmat cele șapte lieduri din ciclul Des Knaben Wunderhorn (Cornul fermecat al băiatului), avîndu-l ca solist pe fabulosul Matthias Goerne, care a construit în detaliu expresiile în filigran ale superbei muzici mahleriene. Nu a mai contat amplificarea Sălii Palatului, totul a sunat extraordinar.
Acest tip de mobilizare în situații de criză este ceva ce artiștii de nivel înalt vor avea întotdeauna. Ei nu își permiteau ca, în ziua respectivă, la acea oră, să nu fie pe scenă, iar managerul lor a apărut în fața publicului, a cerut scuze, a mulțumit pentru răbdarea pe care au arătat-o spectatorii de a aștepta o oră pînă la venirea orchestrei… Iar răsplata pe care a primit-o publicul după aceea a fost unică.
Simfonia a VI-a „Patetica“ de Ceaikovski care a urmat în cea de a doua parte a concertului „din ziua de drum“ a fost, de asemenea, o revelație. Acel gen de construcție sonoră care duce foarte mult discursul muzical către zona vizuală a creat convingător și bine susținut stilistic și mai ales tehnic o paradigmă în interiorul căreia descoperi cu surprindere senzația că asculți acest opus – altminteri bine cunoscut anterior, în diferite interpretări – pentru prima dată.
Un alt vîrf incontestabil al stagiunii a fost Simfonia I în Re major de Mahler, ale cărei culori şi rafinamente armonice și timbrale devin parcă și mai seducătoare cînd sînt puse în undă de un instrument orchestral perfect, așa cum a fost Pittsburgh Symphony Orchestra, dirijată de Manfred Honeck pe scena Festivalului „George Enescu“.
Gîndită și executată în acest fel, muzica clasică, indiferent că vorbim despre Mahler, Ceaikovski, Enescu sau despre oricare alt important compozitor, devine o încîntare pentru orice categorie de public și o lecție pentru oricare muzician din spațiul nostru cultural.