Reflector

Ca să nu uit. Atrag atenția Oanei Ene Dogioiu, jurnalistă – nu știu exact unde scrie, nu am citit nici un articol în presa scrisă, dar este foarte activă pe diverse canale de televiziune unde combate energic. În general de­spre lupta anticorupție, mai nou despre schimbările climatice, într-un discurs/monolog în care comenta despre dr. Raed Arafat și Gabriela Firea, pentru ce au făcut sau n-au făcut – ce furtună, nene, o aversă de toamnă etc. –, și s‑a dat peste cap un oraș întreg. De parcă ambuteiaje nu am avea în fiecare zi, cu sau fără furtună, îi iese pe gură și porumbelul. „Că nu toți sîntem oligofreni“, aruncă pe micul ecran, cu superioritate și sictir, vorba – de ocară, după capul ‘mneai. Oana Ene Dogioiu nu mai are loc de oligofreni. Doar că aceștia sînt niște oameni bolnavi. Inocenți. Nevinovați. Cu handicap sever. Protejați, cît se poate, de lege și autorități. Dar mai ales de mame și de familie. Nu este o poveste prea veselă. Sau cu care să te mîndrești. Văicărești. Fiecare familie , fiecare individ își duc crucea. Punct. Dar de aici și pînă la a avansa ofense/jigniri puse pe seama unor oameni care nu se pot apăra singuri, este o cale lungă. Răspund cei din preajma lor. Dacă cineva vrea să incrimineze pe altcineva de vreo malversațiune sau ticăloșie de orice fel, de felurite moduri de încălcare a legii sau de abuz de orice natură, ar putea utiliza termeni precum bandiți, hoți, proști, ticăloși, jagardele, pațachine, jigodii și tot așa. Termeni precum cretin sau idiot, nu. Se exclud, chiar dacă se utilizează curent. Pentru că au acoperire medicală și ar jigni niște oameni cu handicap sever. Folosirea cu nonșalanță în spațiul public a cuvîntului oligofren – care ascunde o deformație genetică și nu este un handicap tratabil, ci doar făcut suportabil – este un abuz care, în România, nu este sancționat de nimeni. CNA-ul, care ar trebui să se autosesiseze din oficiu, este ocupat cu alte aspecte. Sau cu alte formulări. Sau deloc. Nu am ce să‑i mai spun dnei Dogioiu, așa cum nu i-am spus nimic nici lui Mircea Cărtărescu și nici lui Mugur Ciuvică (dr.), cînd au apelat la formule jignitoare la adresa acestor oameni cu handicap sever. Cum un bolnav cu sindrom Down nu se poate apăra, am găsit de cuviință să atrag atenția asupra acestui aspect. Evident, minor, dar sugestiv și pentru viața politică din România. Care nu este populată de oligofreni și cu cetățeni fără dantură, ci de ticăloși, jagardele, jigodii și ce ar mai putea dna Dogioiu&Co. să utilizeze ca limbaj politic.

Altfel, ca să plonjăm rapid în viața politică de ultimă oră, internațională și națională, să menționăm rapid că și președintele american Donald Trump a dat cu bîta în baltă, făcîndu‑i pe faimoșii jucători de fotbal americani, care nu i-au cîntat în strună, „pui de cățea“. În engleză, expresia este cu mult mai abrazivă. Nici președintele nord-coreean nu s-a lăsat mai prejos, catalogîndu-l pe liderul de la Casa Albă drept „nebun“ și cu „deranjamente psihice“. Că nici Trump, cunoscut ca bun de gură și mare meșter la necuviințe – că e vorba despre femei, că este vorba de­spre alte etnii, rase sau credințe –, nu e mai prejos, e altă socoteală. Violențele de limbaj au dus nu de puține ori la violențe fizice, chiar la conflicte militare. De la ciondăneli retorice se poate derapa oricînd la te miri ce conflict armat. Cu consecințe greu de bănuit. Puțină atenție la limbajul utilizat în spațiul public nu ar strica. Nu doar greșelile gramaticale ar trebui vizate în diverse emisiuni, ci și cele legate de vulgaritatea sau inadecvarea cuvintelor folosite. „Mult e dulce și frumoasă“ a devenit, din păcate, plină de vulgarități.

Una dintre cele urmărite emisiuni de televiziune dinainte de 1989 se numea Reflector. Punea pe tapet, în general, micile și mijlociile hoții, găinării, furturi din societatea românească. Marile hoții erau mai rare, sau nu se vorbea despre ele decît pe ascuns. Cazul Ștefănescu, un birtaș de pe Calea Griviței care a falsificat și vîndut cantități uriașe de vin, a fost judecat mai mult pe șest și împușcat la fel. Pentru hoțiile mici – dintre cele mai variate matrapazlîcuri –, care cădeau sub incidența unei legi de judecare rapidă (48 de ore), se dădeau condamnări usturătoare. De la furatul la cîntar la furatul din avutul obștesc, de la falsificarea de registre contabile la obținerea de foloase necuvenite – în termenii de azi, pentru ciubuc, bacșiș etc. „Beneficiarii“ puteau fi de la controlorii din CFR (faimosul Nașu´, care se pare că nu a dispărut nici azi), pînă la medici, la șefi de depozite de tot felul (cînd pe piață nu se găsea mai nimic, sigur că toate produsele luau trasee ilicite) sau la ciorditori din fondul forestier. Cînd am fost în armată, în 1964, la Săcălaz, lîngă Timișoara, într‑o unitate la arma geniu, descopeream, sub semnul uluielii, că din 850 de soldați, jumătate erau analfabeți. Iar cealaltă jumătate, cu antecedente penale (jumate viol, altă jumate, sfert cum ar veni, delict silvic). Ce vreau să relev, astăzi? Dacă ar fi să ne luăm după ce transmit televiziunile, s-a trecut de la mica găinărie (nu de puține ori, pentru un sac de porumb însușit de pe tarlaua CAP-ului, se lua cît a luat Dorin Cocoș pentru un prejudiciu de milioane de euro) la furturile și hoțiile pe picior mare. Nu are rost să facem un inventar al acestor mari fărădelegi din ultimii ani. Unele sancționate, altele mai puțin. Ceea ce i se poate reproşa astăzi unei justiții rămase fără busolă ar fi aducerea selectivă în fața instanțelor a unor presupuși făptași. Unii da, alții ba. Iar faptul că mare parte a populației României și-a pierdut încrederea în actul de justiție nu este deloc un prilej de bucurie. Războiul deschis care se poartă în aceste zile între DNA și alian­ța politică (PSD-ALDE) ce guvernează România și deține majoritatea parlamentară nu este de bun augur. Nu știu cît poate interveni președintele în această situație, dar cineva trebuie să intervină și să se intre pe un făgaș de normalitate al vieții politice. Nu DNA-ul este cel abilitat să facă jocurile politice în România, așa cum nu partidele politice trebuie să decidă cine să fie judecat și cine nu. În aceeași Românie.

Sîntem obligați de situația internațională să ne comportăm responsabil și eficient. Ca stat, ca națiune. Cu puțin calm, fără isterii și apoplexii întreținute abil de televiziunile/ca­nalele media care vor doar rating (id est să facă bani). 2018 bate la ușă, și ar fi mare păcat să ne găsească dezbinați, așa cum sîntem azi. Reflectorul, inexistent astăzi, ar putea fi pus pe clasa politică, pe guvern și pe Parlament, pe de o parte, și pe DNA, pe de alta, ca să colaboreze și nu să se distrugă reciproc.