Dreptul primei nopţi

Cunoscut istoric al mentalităţilor, antropolog, dar şi un expert în Mircea Eliade şi I.P. Culianu, Andrei Oişteanu a scris unele dintre cele mai provocatoare lucrări în domeniu din spaţiul nostru cultural, dintre care citez Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2010; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III-a, 2014) şi Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (Polirom, 2007; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III‑a, 2014). În această enumerare se înscrie şi cel mai nou studiu semnat de Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2016), studiu care nu a avut, din păcate, o primire pe măsură. Prin actualitatea, prin stringenţa temei – condiţia femeii în societate –, ar fi fost de aşteptat ca volumul semnat de Andrei Oişteanu să stîrnească discuţii, controverse, dar nu s-a întîmplat aşa.

Împărţit în 35 de capitole, studiul lui Andrei Oişteanu surprinde diversele avataruri şi roluri pe care femeia a fost nevoită să şi le asume de-a lungul timpului (de soţie, mamă, muză etc.) în diverse spaţii geografice, privilegiat fiind spaţiul românesc. Prin urmare, avem de-a face cu un serios studiu sociologic şi antropologic, în care accentul cade pe sexualitate, după cum recunoaşte însuşi autorul în „Cuvînt îna­inte“: „Nu voi spune că am scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualităţii, ci şi în încercarea de a înţelege delicatele şi misterioasele ei mecanisme şi modul în care ele influenţează (şi sînt la rîndul lor influenţate de) mecanismele sociale, morale şi culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punct de vedere al Culturii şi, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punct de vedere al Naturii… Am rămas în coordonatele unui comparatism funcţional, pentru că este vorba de repetarea unor manifestări diferite, dar în fond asemănătoare, rulînd aceleaşi arhetipuri psihologice şi mentalitare. Din punct de vedere erotic, oamenii din Sumerul antic gîndeau şi simţeau la fel cu cei din Europa de azi? Într-o oarecare măsură, da. Sînt modele mentale şi comportamentale care au supravieţuit tenace, în mod miraculos, rămînînd ascunse undeva în pliurile mentalităţii colective, chiar dacă în forme simbolice şi metaforice“.

Ius primae noctis

Unul dintre aceste „modele mentale şi comportamentale“ care au supravieţuit de-a lungul timpului în diverse societăţi, inclusiv în cea românească, este, ne atrage atenţia Andrei Oişteanu, acela numit ius primae noctis (sau le droit du seigneur), adică „dreptul feudalului/ seniorului de a se culca în noaptea nunţii cu miresele de pe domeniul său“, o lex non scripta care a străbătut, sub diverse forme, veacurile. În Indexul motivelor mito-folclorice al etnologului american Stith Thompson, sursă pe care autorul o invocă pe parcursul întregii cărţii, poartă denumirea de „King demands subsect’s wife for himself“ („Regele o cere pe soţia supusului său pentru el însuşi“).

Dacă în Antichitate şi perioada medievală acest drept este unul evident, faptul că el a supravieţuit în perioadele renascentistă şi iluministă, ba chiar şi la început de secol XIX, este de-a dreptul surprinzător.

Mai întîi o scurtă paranteză. Andrei Oişteanu are două principii, ca să le numesc aşa, după care se ghidează în studiul său: în primul rînd, dacă o lege a interzis la un moment dat un anumit comportament (în cazul nostru, dreptul primei nopţi), înseamnă că el, fără nici un dubiu, a existat (altfel restricţia legiferată nu ar avea nici un sens!), aşadar comportamentul trebuie investigat; în al doilea rînd, un anumit obicei, nărav, se transmite (sau este asumat) oarecum ierarhic – primul care îl exercită este, bineînţeles, suveranul, după care este preluat, cu acordul sau fără al suveranului, de cei care îi urmează în ierarhie (ajungîndu-se ca pînă şi un umil vechil să preia în comportament, prin contaminare de la stăpînul său, mai toate obiceiurile acestuia). Ar mai fi şi un al treilea principiu, probabil cel mai important: autorul se fereşte, în studiul său, de evaluarea etică a fenomenelor analizate. În ceea ce priveşte vechea cutumă sexuală ius primae noctis, iată ce scrie Andrei Oişteanu: „Cert este faptul că existenţa/inexistenţa «dreptului seniorului» a generat de-a lungul secolelor XIX-XX o controversă aprinsă, de la Felix Liebrecht la Angelo De Gubernatis, de la Louis Veuillot şi Karl Schmidt pînă la Alain Boureau şi Wendy Doniger etc. Din păcate, una din perspectivele folosite uneori în discuţiile savante a fost cea morală. Spun «din păcate» pentru că este un mod inadecvat de abordare a fenomenului în discuţie. Pudoarea (ca să nu spun pudibonderia) etnologilor şi antropologilor nu este de bun augur… Cum observam şi cu alt prilej, atunci cînd am studiat utilizarea plantelor şi substanţelor stupefi­ante în spaţiul românesc, pentru un etnolog sau antropolog este complet inadecvată metoda de a măsura şi evalua mentalităţile tradiţionale şi practicile arhaice (sacrificii umane, folosirea drogurilor de către vrăjitoare, deflorarea rituală etc.) cu unităţi de măsură etice. Mai ales cînd acestea din urmă sînt contemporane cu cercetătorul şi nu cu mentalitatea cercetată… La fel, nu este nimic obscen în studierea practicilor sexuale, chiar şi a celor considerate obscene în civilizaţia occidentală modernă“. Am încheiat paranteza.

Prezent în Biblie, în culegerea de povestiri 1001 de nopţi, în Decameronul lui Boccaccio etc., ius primae noctis sau dreptul regelui/ seniorului de a dezvirgina fecioarele din ţinutul aflat sub stăpînirea sa nu era, de multe ori, un privilegiu, cît, pare-se, o datorie rituală. În acest mod, regele îşi afirma dreptul de a conduce, impotenţa sexuală aducînd cu sine detronarea, mazilirea. Pentru că regele se eschiva de­seori de la datoria sa (din teamă de magia malignă cu care actul dezvirginării era asociat sau din alte motive, cum ar fi epuizarea), nu-i de mirare că, deseori, „dezvirginarea rituală“ era performată de altcineva (de un străin sau de cineva desemnat de conducător). În literatură, sursă bogată pentru Andrei Oişteanu, apare motivul bedtrick („farsă de aşternut“), numit astfel de istoricul american al religiilor Wendy Doniger. În aceste cazuri, pentru a salva onoarea miresei, stăpînul este păcălit de servitorii săi. În piesa Le mariage de Figaro (1778) de Beaumarchais, de exemplu, contele spaniol Almavila, în virtutea dreptului său de senior, doreşte să o dezvirgineze în noaptea nunţii pe servitoarea Suzanne, viitoarea mireasă a valetului său, Figaro. El este în cele din urmă păcălit de trioul format de contesă, Suzanne şi Figaro, totul terminîndu-se cu bine. Scrisă sub influenţa lui Voltaire, piesa va declanşa un adevărat scandal public, fiind respinsă de cenzura regală timp de trei ani, motivul principal fiind referirile la „dreptul seniorului“, un loc comun, ne informează Andrei Oişteanu, în Franţa sfîrşitului de secol al XVIII-lea. Ba chiar filozofii iluminişti au exarcebat, pare-se, dimensiunile acestui drept în scrierile lor: „Exagerările iluminiştilor au avut un scop politic, şi anume discreditarea aristocraţilor în faţa oamenilor de rînd“. În plus, iluminiştii francezi aveau, în mod paradoxal, o relaţie foarte strînsă cu ţarina Ecaterina a II-a, vestită pentru aventurile sale sexuale – aventuri care se revendicau, de asemenea, din atît de hulitul drept al seniorului. Revoluţia franceză din 1789 va schimba, însă, radical relaţiile dintre filozofii iluminişti şi ţarină, care va scoate bustul lui Voltaire din galeria sa şi va numi Franţa „un cuib de bandiţi“. Nu numai în Franţa acest „drept al seniorului“ a fost unul dintre motivele de răscoală ale populaţiei asuprite, ci şi, de exemplu, în Transil­vania, unde, cu aproape trei secole înaintea Revoluţiei franceze, adică în 1514, o armată de ţărani iobagi (români, secui, sîrbi şi croaţi), în frunte cu Gheorghe Doja, s-a răsculat împotriva nobililor maghiari, care, printre altele, erau acuzaţi că practicau aşa-numitul „drept al grofului”.

Cu timpul, „dreptul seniorului“ de a dezvirgina fecioarele din ţinutul său se va transforma în dreptul de a aproba/ dezaproba căsătoriile, caz prezent din plin şi în istoria românilor. Motivele sînt economice şi demografice. În primul caz, domnitorului/seniorului îi convenea să i se stabilească în ţinut un feudal bogat. În al doilea caz, domnitorul/ seniorul îşi creştea numărul de sclavi, de supuşi.

Un alt obicei legat de ius primae noctis era acela de a plăti o taxă pe fecioria miresei, achitată seniorului mai întîi de mire, dar, mai apoi, şi de mireasă. Obiceiul a supravieţuit pînă în zilele noastre în cadrul comunităţilor de ţigani. „«Taxa pe feciorie», ne informează Andrei Oişteanu, care iniţial era oferită boierului (apoi vătafului), este în zilele noastre oferită familiei fetei de către cea a mirelui. Taxa este numită «preţul miresei» şi constă într-o sumă mare de bani (în mod tradiţional, în monede de aur)“. În estul Europei, „taxa pe feciorie“ a fost, timp de secole, o blană de jder. Pentru că era o formă de supunere, de acceptare a vasalităţii, ea a fost numită poklon (în poloneză, „înclinare“), de unde şi termenul românesc de plocon (dar în natură oferit unui superior).

Ce se întîmpla în spațiul românesc în secolele XVIII-XIX

Obiceiurile sexuale ale boierilor noştri, de la sfîrşit de secol XVIII şi început de secol XIX, sînt, de asemenea, legate de cutuma ius primae noctis. Cei care sufereau cel mai mult la curţile boiereşti erau ţiganii robi (în special tinerele ţigănci), deşi, recunoaşte Andrei Oişteanu, „după ştiinţa mea, nu există nici un studiu monografic care să trateze această temă delicată şi importantă pentru cultura română“. Autorul îl citează aici pe Gheorghe Sion, cu un pasaj din Suvenire contimpurane: „Generaţiunile de astăzi nu-şi pot face idee despre soarta acestor dizgraţiate creature numite ţigani, cari pînă cu un pătrar de secol în urmă se aflau sub jugul sclaviei. […] Boierul dispunea de robul său cu putere nemărginită“. Un obicei boieresc pomenit de Oişteanu în studiul său era „frecatul picioarelor boierului“ – o ocazie de a se culca cu tinerele ţigănci alese chiar de el. Mai mult, se întîmpla deseori ca, în urma acestor aventuri, tinerele țigănci să facă copii. Astfel, fiul boierului, care continua tradiţia paternă, risca să se culce, fără să știe, chiar cu sora sa.

La începutul secolului al XX-lea nu se mai poate vorbi despre domnitori, boieri şi arendaşi, toate obiceiurile lor fiind transferate locuitorilor mahalalelor – spaţii intermediare. Altfel spus, mahalaua nu era nici sat, nici oraş. Aici, fantele sau conducătorul găştii tinerilor din mahala erau şefii incontestabili, „boierii“, masculii alfa. Andrei Oişteanu apelează la diverse surse, cele mai multe literare (G.M. Zamfirescu, Felix Aderca, Eugen Barbu etc.), pentru a descrie obiceiurile bărbaţilor de mahala, printre care şi acela de a poseda sexual toate fetele şi femeile din mahala. Mai mult, detronarea bătrînului conducător de gaşcă nu era recunoscută dacă pretendentul, tînărul mascul alfa, nu o poseda sexual pe femeia oponentului.

În ceea ce privește motivul pentru care obiceiul ius primae noctis a supravieţuit, luînd diverse forme, de-a lungul timpului, nu pot să spun decît ceea ce spune succint chiar Andrei Oişteanu: e vorba de lumea falocrată în care femeile au fost nevoite să supravieţuiască timp de milenii întregi. Adorată de artişti, femeia a cunoscut, din păcate, mai mult violenţa decît tandreţea: „Cert este faptul că mulţimea actelor sexuale comise cu violenţă de bărbat este cel mai bun indicator al faptului că, într-o lume androcrată, bărbatul domina femeia la toate nivelurile. De-a lungul timpului, violul a fost considerat un «drept» al bărbatului, un fel de «abuz uzual» (dacă nu chiar unul «firesc») al acestuia“. Şi ce altceva, decît un viol, era ius primae noctis?

Cercetare de istorie a mentalităţilor, densă, plină de informaţii, cu o bibliografie vastă, volumul Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură de Andrei Oişteanu surprinde, în acelaşi timp, adevărata condiţie a femeii, mai ales în spaţiul românesc, de-a lungul timpului, analizînd diversele clişee impuse, în cele din urmă, tot de bărbaţi. Deloc intimidant, decît poate prin dimensiune (672 de pagini), studiul lui Andrei Oişteanu se adresează unui public larg, mai ales că scriitura sa este una alertă, „cu treceri spontane de la rigoarea academică la exprimarea eseistică“, după cum recunoaşte autorul.