Veronica D. Niculescu, scriitoare, traducătoare și jurnalistă, este cunoscută, mai ales, pentru volumele sale de proză scurtă. O vară cu Isidor este scrisă la propunerea editorului Bogdan-Alexandru Stănescu, pentru colecția „Junior“ a Editurii Polirom, punctul de pornire fiind povestirea C și O și N și Dor, publicată în 2016 în antologia Uite cine vorbește (Editura Arthur).
Autoarea pune în scenă incredibila și emoționanta poveste a Serenei, o fetiță de doar 13 ani, pasionată de plante și fotografii, și a condorului Isidor, devenit cel mai bătrîn locatar de la Zoo Băneasa. Firul întîmplărilor este reconstituit, rînd pe rînd, de vocile celor doi (preeminentă fiind vocea Serenei), trecînd prin filtrul imperfect al amintirii, a cărei fragilitate/evanescență este inedit surprinsă: „Imagini și cuvinte îmi răsar în fața ochilor ca niște păpădii în iarba de aprilie. Țîșnesc pe tulpinile lor, se deschid rotunde și galbene la prima rază de soare, dar cît ai clipi se albesc, puful lor zboară luat de vînt, în urmă pare să nu mai rămînă nimic“.
Textul dezvăluie o intrigă tîrzie, anunțată punctual de o serie de detalii risipite printre notațiile rutinei familiale și inserturile jurnalistice ce stîrnesc confuzie prin supozițiile contradictorii oferite. În urma unei vizite la grădina zoologică, Serena deslușește pe o tăbliță din cușca condorului un veritabil strigăt de „AJUDOR!“ și, surprinsă, constată că, în fotografiile pe care i le făcuse acestuia, aparatul focalizase numai pe gardul care delimita perimetrul său de viață și toate „spuneau o poveste despre captivitate“. Hotărîrea de a-i reda libertatea bătrînului Isidor vine astfel firesc, iar povestea celor doi începe să se scrie pe nesimțite, la început, în apartamentul bucureștean al Serenei, pentru a se muta ulterior la Sinaia, într-o casă „splendidă și scumpă“, scoasă la vînzare, unde rămîn ascunși de priviri iscoditoare și departe de părinți. Un peisaj autohton este reînvestit ca decor propice pentru o întîmplare ce reține și prin fervoarea detectivistică cu care se țese trama propriu-zisă. Protagonista cercetează minuțios, abandonează pistele șubrede, suprimă orice probă incriminatorie și găsește soluția salvatoare. Micile tatonări și ecourile apolodoriene, care se mai fac auzite în prima parte a cărții, sînt devansate treptat, pentru ca, în cea de‑a doua parte, textul să capete o densitate narativă și o siguranță a tonului, care reușesc să consacre un univers ficțional autonom, fermecător, căruia nu-i lipsește poezia duioasă a prieteniei.
Marea provocare a celor doi o reprezintă așteptarea zborului, drept garant al libertății, care întîrzie să se împlinească, fiindcă Isidor trebuie să învețe să fie liber după patruzeci de ani de captivitate, iar Serena trebuie să fie călăuza răbdătoare a acestuia. Lecția de zbor este, de fapt, o lecție de prietenie, care te învață că simplitatea și fericirea merg cel mai adesea mînă-n mînă: „[…] Să urcăm acolo unde nimeni nu ne poate găsi, el desenînd cercuri în aer, eu urmînd inelele lăsate de umbra lui pe pămînt, să sar dintr-unul în altul ca pe un șotron mișcător“.
La Sinaia, spațiul interior al vilei în care se stabilesc clandestin și cadrul natural generos oferă experiența luării treptate în posesie, dictate doar de nevoile molcome ale protagoniștilor, căci timpul pare să aibă nesfîrșită răbdare cu ei. Răsfoitul enciclopediilor, scotocitul prin sertare de mult uitate, probatul hainelor din alte timpuri, șahul, declarațiile tandre, discuțiile nesfîrșite, complicitatea vreunui gest, hîrjoana și plimbările prin împrejurimi, revelațiile lui Isidor dublate de un umor îngăduitor, dar mai ales tăcerile împreună, toate construiesc o lume doar a lor, un joc fără reguli dinainte stabilite. Rupți unul de celălalt, devin vulnerabili, nu-și mai găsesc rostul, se caută, se tînguiesc, tînjesc după apropiere. Încetul cu încetul, timpul nu mai măsoară nesigur emoția unei noi întîlniri, este doar acea curgere firească, care îi lasă pe cei doi să se cunoască și să își cunoască limitele. Relația crește cu pași mărunți, trecînd prin sfială, îngrijorare, așteptare, precauție, dar și avînt, fascinație, bucurie fără margini. Isidor, spirit superior, autodidact, visător incurabil (visul său despre libertate și acasă), manifestă o umanitate stranie, captivantă, metamorfozîndu-se în chip neașteptat, odată cu împlinirea destinului: „Era de parcă ar fi înflorit. O imensă floare carnivoră, căscată către întreaga pădure. Îi vedeam spinarea puternică, picioarele înfipte în pămînt, aripile uriașe, ca două ființe de sine stătătoare, vibrînd, mutînd aerul din loc“.
Stilul autoarei capătă o notă definitorie prin atenția acordată detaliilor, a căror cumulare controlată asigură o stare de necesitate în puzzleul poveștii, și prin umorul fin, care se strecoară în țesătura textului. Comparațiile neașteptat de pline de emoție („Pleoapele i s-au zbătut ca doi fluturi“; „Căpșorul cald îmi încăpea în palmă, ca un măr fierbinte, abia cules dintr-o grădină“) ori înregistrarea minuțioasă a intimității binefăcătoare a celuilalt („Ne întorceam de pe-o parte pe alta ba unul, ba celălalt, icneam și scînceam și ne strîngeam unul într-altul“) recreează o atmosferă de dulce trîndăvie, de vacanță fără sfîrșit.
Așadar, volumul urmărește aventura eliberării condorului, dacă avem în vedere călătoria (inițiatică) întreprinsă și planul pe care Serena îl duce la bun sfîrșit, în pofida despărțirilor/distanțelor care se interpun, inevitabil, între cei doi. O vară cu Isidor este, însă, și aventura căutării și a descoperirii de sine, aventura unei relații, în care fiecare se confruntă cu sine însuși și cu celălalt, cu aspirațiile și cu limitările existente, iar Isidor rămîne ca o permanentă promisiune că visurile pot deveni realitate.