Despre ce era vorba sau Raed Arafat

Gîlceava interminabilă pe legile justiției – dar pe ce nu e gîlceavă în România, chiar și pe aniversarea Marii Uniri din 1918, care ar trebui să ne solidarizeze – nu duce la nimic bun. Gîlceava pe situația salariilor, bugetari, nebugetari, și a pensiilor, speciale sau normale, iar nu duce nicăieri. Că așa și pe dincolo. PSD-ul a plusat nepermis la faimosul și incertul program de guvernare cu care a cîș­tigat alegerile. Vargas Llosa a pierdut alegerile din Peru în fața unui demagog precum Alberto Fujimori, pentru că nu a vrut să mintă. Să promită ce nu poate să facă. Cîți oameni politici au un astfel de comportament etic?
A spus-o neted în Peștele în apă. Dar, dincolo de programul PSD, a contat aportul activului de partid, eficient și pragmatic. Academia „Ștefan Gheorghiu“ s-a reciclat, nu a dispărut printre bursele Fulbright acordate pe sprînceană cînd­va. Activul PSD, de multe ori nevăzut, a cîștigat alegerile locale și parlamentare care ițesc multe gîlcevi astăzi. Cu sau fără DNA-ul băsescian – am uitat oare cine l-a pus pe picioare și cine cu cine s-a întîlnit în crucea nopții la bătut palma, moment de început al situației globale a gîlcevilor de azi?

Gîlceava pe situația din transporturi – avem infrastructură cum trebuie? Nu! Sănătate – jale mare, educație – manual unic sau de sport, sau deloc, învățămînt – haznale în școli rurale, turism – pe sponci, agricultură – mișcă ceva, dar se face mișto de un ministru care chiar știe cum se pune o sămînță în brazdă, industria pusă pe butuci, aici e jalea jalei, atunci cînd mii de fabrici și uzine au fost demantelate iresponsabil  – „Morman de fier vechi“, spunea  senin simpaticul liberal de azi Petre Roman, fostul prim-ministru al noii Românii iliesciene postdecembriste. Nici pomeneală, Tractorul și Autocamioane Brașov, elicoptere la Ghimbav, vagoane Astra Arad, Mașini Grele la Iași, Brăila, Rulmenții de la Bîrlad și Alexandria – se exporta în draci! –, Semănătoarea, București, fabrici de ciment la Medgidia, Cîmpulung Muscel, și mai știu eu unde, Fieni, utilaj agricol, sau la Ploiești, utilaje petroliere de high standard, produceam înainte de ʼ89 cam 90% din nomenclatorul de produse, ceea ce nu era bine și competitiv, pentru că producția pe stoc era păguboasă, iar de exporturile de după ʼ89 s-au ocupat liota de securiști din Comerțul Exterior, care au căpușat producția întreprinderilor profitabile, pînă le-au distrus cu totul. Distrugerea industriei românești de după ʼ89 a fost una dintre marile erori ale noii conduceri, mai mult sau mai puțin democratice – ce democrație să fie cu generalul Caraman barosan la SIE și toată nomenclatura PCR, cu beizadele, neveste, soacre, nepoți la împărțitul avutului obștesc, cu mic, cu mare, GDS și 22 se agitau și mobilizau spiritul civic, cînd pletora de bașbuzuci ai PCR-ului și ai Serviciilor se luptau pe viață și pe moarte ca să pună mîna nu doar pe putere, ci și pe avuția poporului român. Călcau în picioare bruma de politicieni țărăniști și de foști deținuţi politici care aveau dreptul să deschidă gura cînd venea vorba despre comunism – ce proces al comunismului să faci cu alde Traian Băsescu și ciracii lui, care au continuat ceea ce pusese pe picioare un FSN-ism, care azi, împărțit în toate partidele politice, ține România într-un status-quo periculos. Existența în spațiul public a unui om precum dr. Raed Arafat ar fi de
men­ționat și analizat. Dacă nu și valorificat. Un palestinian pripășit pe la noi acum vreo 30 de ani, cu studii de medicină și experiență de viață, devine un model de urmat și pentru întreaga clasă politică de la noi. Care PSD, care PNL, ce USR, ce Traian Băsescu – nu i-ar fi rușine să se lege de UDMR, cînd taman el a cultivat relații speciale cu liderii lor doar ca să-și facă jocurile, dar cu cine n-a făcut jocuri Traian Băsescu, pentru ca apoi să-i arunce ca pe niște măsele stricate. Să ne aducem aminte de basarabenii lui Halipa și Flondor, și nu de fripturiștii din clasa lui Tomac, și nici de femeia aceea din Hunedoara, care și azi mai face pușcărie ca fătuca lui Băsescu Traian să ajungă o rușine de europarlamentar, lista exemplelor relelor făcute de TB este incomensurabilă, și dacă destule ni se trag din anii FSN-ismului iliescian, nu puține – inclusiv gîlcevile ce rod starea națiunii din justiție – vin de la Monica Macovei/Traian Băsescu, ce au dat peste cap o Românie întreagă, ne țin mereu într-o tensiune păguboasă, de parcă nu ar mai fi și alte ocupații pe lumea asta decît datul în judecată, făcut dosare și băgat, pe drept sau nedrept, la mititica.

Nu putem băga tot poporul român la puș­cărie ca să dovedim că nu mai există corup­ție, că sîntem frumoși, drepți și cinstiți și fără împinsul de la spate, mereu și mereu, „Cu corupția cum stați?“. Să fi rămas justiția singura industrie lucrativă din România? Despre ce era vorba? Despre dr. Raed Arafat. Care a pus pe picioare, sub ochii noștri, o întreprindere care chiar funcționează. Care se îmbunătățeș­te, devine pe zi ce trece mai bine echipată și performantă, ca să salveze viețile oamenilor. Ceea ce e emoționant și exemplar. Nu am putea implementa astfel de mentalități pozitive și în alte domenii, dacă nu ne-am gîlcevi păgubos de dimineața pînă seara, zi de zi, deja de ani buni? I-am scos din circuit pe Adrian Năstase, pe Hrebenciuc, pe Miki Șpagă, Miron Mitrea și Adrian Severin, pe Vîntu și Patriciu sau Fenechiu, pe Geoană și Ponta, mult hulitul Victor Ponta, ca acum să-l avem pe mult hulitul Liviu Dragnea, un obscur aparatchik de provincie, ridicat la rangul de lider național de același aparat FSN care trage sforile și azi. Cine va urma, dacă o s-o ținem doar așa cu „Huooo!“ și „Jos!“, fără să mai clădim nimic, dacă nu fabrici și uzine, măcar încrederea în noi înșine?

Cînd nu mai crezi în nimeni și nimic, cum să te ții tare ca națiune? Bine spunea un prieten, de ce să fie interesați românii de genocidul armean, dacă nu sînt interesați nici măcar de ei înșiși? Aș vrea să cred că nu-i așa cum văd/aud/simt/încă trăiesc [sic!]/gîndesc că este. Aș vrea să cred că forța lăuntrică a unei națiuni este dincolo de mizeriile unui contingent dominat de gîlcevi și de duș­măniile adiacente, care nu duc nicăieri. Aș vrea să cred, cum am crezut mereu, că etosul unei națiuni, acel sentiment românesc al ființei, de care se face atîta mișto – da, există, fiecare neam are așa ceva… – poate fi mai tare decît gîlcevile induse în toate felurile și pe toate palierele societății românești. Nu se știe bine în folosul cui, și în beneficiul României, în nici un caz. Despre ce era vorba? Despre modelul dr. Raed Arafat. Dar ce ne facem dacă un popor întreg nu vrea așa ceva? Și atunci ce vrea? Nu știu.