„După ’90, am obținut libertatea, dar de multe ori am gestionat-o foarte prost“

George Ardeleanu este conferenţiar universitar la Departamentul de Studii Literare al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Din 2015, este director al Departamentului de Studii Literare. Este vicepreşedinte al Fundaţiei N. Steinhardt şi membru în colectivul de editare a Integralei Operei lui N. Steinhardt, Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom (din care, pînă în prezent, au apărut 17 volume). În 2000, a publicat în colecţia „Canon“ a Editurii Aula micromonografia N. Steinhardt, iar în 2009, la Humanitas, monografia N. Steindhardt și paradoxurile libertății, care are la origine teza sa de doctorat. A colaborat la realizarea aparatului critic al ediţiei spaniole a Jurnalului fericirii (El diario de la felicidad), în traducerea Vioricăi Pâtea şi a lui Fernando Sanchez Miret (Ediciones Sigueme, Salamanca, 2007). A îngrijit varianta inedită a Jurnalului fericirii (Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia), publicată în 2012 la Editura Polirom (nominalizată la Premiul „Cartea anului“– 2012 oferit de revista România literară şi la Gala Premiilor „Bun de Tipar“–2012). Este coeditor, împreună cu Monica Pillat, al Integralei Dinu Pillat, Editura Humanitas (6 volume).

Ce amintiri aveți din anii de studenție? Ce bucurii aveați atunci, ce credeți că lipseș­te sau s-a schimbat în viața de student a celor cu care lucrați acum?

Am făcut Facultatea de Filologie între 1983 și 1987. Studenția mea s-a situat, așadar, în ultimul deceniu al totalitarismului comunist. După cum se știe, a fost o perioadă destul de dramatică, din toate punctele de vedere: ideologic, cultural, economic și așa mai departe. Sigur, nu se poate compara, totuși, cu perioada anilor ’50. De altfel, nici nu mai era nevoie de o reluare a metodelor anilor ’50, deoarece teroarea era bine instalată… În schimb, la Facultatea de Filologie (cum se numea atunci Facultatea de Litere), s-a simțit mai puțin o astfel de presiune ideologică, și acest lucru a fost meritul profesorilor noștri, în primul rînd. Chiar dacă la nivelul întregului sistem exista o astfel de teroare ideologică, în cazul Facultății de Filologie, ea se manifesta mult mai puțin sau aproape deloc. E posibil să se fi manifestat la alte facultăți, mai politizate, ca sa zic așa – Drept, Filozofie, Istorie etc. În orice caz, la Filologie – Litere se numește după ’90 – nu exista o astfel de presiune ideologică. Am trăit un anumit sentiment al libertății culturale.

Să nuanţăm puţin. Așa cum se știe, după paranteza dintre 1965 și 1971 – cînd a existat o anumită deschidere culturală, inclusiv la nivelul editării de carte – a urmat, din nou, o închidere. Din acest punct de vedere – mă refer la posibilitatea de a procura cărți –, noi am trăit sub semnul acestei închideri. Acest lucru a accentuat, prin opoziție, prin ricoșeu, dorința noastră de deschidere culturală. Eu practicam, în perioada facultății, un fel de comerț clandestin de cărți. Chiar dacă eram în comunism, unii studenți practicau diverse tipuri de comerț: de pildă, în căminele Grozăvești, fetele, care aveau o astfel de posibilitate, făceau comerț cu cosmetice, unii făceau comerț cu bere. Eu făceam comerț cu carte. Toate acestea erau valori greu accesibile. Făceam parte dintr-o filieră subterană de anticari, practicam un fel de comerț negru cu cartea. Cărțile din colecția Studii de la Univers, de pildă, care au apărut, majoritatea, în anii ’70, nu se mai găseau în librării și nu prea se mai găseau nici în anticariatele oficiale. După 1980, ajunseseră la prețuri imense. Structurile antropologice ale imaginarului a lui Gilbert Durand, de exemplu, ajunsese să coste o sută de lei, în sistemul acestui comerț de carte. Prețul mediu al unei cărți în librării era cam zece lei. De Opera deschisă a lui Umberto Eco – cu tot comerțul meu de carte – n-am reușit să fac rost, nici măcar pentru mine. Am citit-o la bibliotecă, dar doream să o am pentru mine. Ei bine, nu am reușit să fac rost de ea. Jocul cu mărgelele de sticlă a lui Hermann Hesse, tot așa, era peste două sute de lei. Am cumpărat Antologia poeziei americane, întocmită de  Ion Caraion, din 1979, cu  două sute de lei. (Acum, am văzut-o de mai multe ori la anticariat, la preţul de… 15 lei !) Un volum de poeme de Ezra Pound sau de Wallace Stevens, tot așa… Ca să vedeți ce obsesii aveam ! Evident că și eu, dar și cei care cumpărau cărți de la mine făceam niște eforturi imense pentru a ne procura aceste cărți. Cinematografia… Era și-atunci Cinemateca, dar nu se putea merge decît cu abonament. Abonamentele se livrau prin instituții, pe diverse filiere. În orice caz, noi, cei mai mulți, nu aveam astfel de abonamente și trebuia să le procurăm, indirect, de la altcineva. Ajungeai să mergi la film cu un abonament al unei persoane pe care nici nu o cunoșteai. Împrumutam aceste abonamente cu care stăteam, apoi, la coadă. Uneori, am stat și o oră la coadă, în ger, pentru a vedea un film. La Desprinderea lui Miloš Forman am stat în picioare, înghesuiţi ca sardelele, în sala Cinematecii. Iată un tablou care cred că nu se mai poate vedea astăzi.

Erau prieteniile altfel decît sînt acum? Cum se creau comuniuni?

Cred că da. Dincolo de firescul sau de aspectul etern al prieteniei, acestea erau reglate și de astfel de valori interzise, de valori greu accesibile, de sentimentul de interdicție exercitată de sistem asupra noastră. Apoi, dorința de libertate era un element coagulant într-o prietenie.

Cum au început cercetările dumneavoastră? Ați scris foarte mult despre Steinhardt.

Cercetările mele despre Steinhardt au început după ’90. Într-un fel, ele par paradoxale, chiar în raport cu perioada mea de studenție. În studenție, mă formasem în ambianța generaţiei ’80, a postmodernismului, iar structuralismul încă era bine pe poziții, inclusiv la Facultatea de Litere, și chiar dacă, în Occident, își dăduse de ceva timp obștescul sfârșit. Eram mai puțin animat de valori metafizice, spirituale, creștine etc. Mi-amintesc că, la un moment dat, m-am întîlnit, după mulţi ani, cu o fostă colegă, care nu este altcineva decât nepoata lui Marcel (Mihail) Avramescu – fostul Ionathan X. Uranus, poet de avangardă în anii ’20, trecut printr-o etapă ezoterică, guénonistă în anii ’30, convertit apoi la creștinism, devenit în cele din urmă preot ortodox. Au­zind că mă ocup de Steinhardt (familia bunicilor ei era prietenă cu el) – asta era prin anii 2000 –, a fost foarte surprinsă: „Ce te‑a apucat? De unde și pînă unde Steinhardt?“.

Preocuparea mea pentru Steinhardt a început, așa cum spuneam, după ’90. Între 1990 și 1999, am fost profesor de literatură la Școala Normală din București – fostul Liceu Pe­da­gogic, un liceu foarte bun. Prin 1995, în programa și în manualul de clasa a XII-a – atunci erau manuale unice – au intrat și niște scriitori care nu fuseseră în programă pînă în 1990. A fost o programă care recupera niște valori interzise îna­inte de 1990. Jurnalul fericirii a intrat în programa de clasa a XII-a, am început să predau această operă și-am văzut că avea o priză teribilă la elevi. Elevii din anii aceia, care astăzi cred că au în jur de patruzeci de ani, prinseseră, totuși, o parte din comunism, aveau cît de cît memoria trăită a comunismului – măcar memoria statului la coadă sau a luminii oprite noaptea, la douăsprezece, a gazelor care se întrerupeau. Contaminîndu-mă de entuziasmul lor, am scris o lucrare de gradul I, care avea ti­tlul Problema libertății la N. Steinhardt și la F.M. Dostoievski. Sigur, era o lucrare excentrică în contextul lucrărilor de grad. Interesant este că, și la inspecția de grad, am ținut tot o lecție de­spre Jurnal și memorii, o temă excentrică atunci pentru o inspecție. Am făcut, așadar, această lucrare, după care, în 2000, am publicat, la solicitarea prietenului meu Alexandru Mușina, o micromonografie N. Steinhardt, în colecția „Canon“ a Editurii Aula. De aici a început totul… Ceea ce părea inițial paradoxal, de fapt, nu era un paradox, pentru că am descoperit în Steinhardt poate cel mai important doctrinar al libertății din cultura română. E tema centrală a proiectului său cultural, existențial. Mai mult decît atît, apropo de postmodernism și de generația ’80, Steinhardt a scris despre majoritatea scriitorilor generației ’80 cu mult entuziasm, cu multă fervoare. A scris atunci cînd optzeciștii erau la început, cînd erau înjurați în revista Săptămîna și în celelalte publicații arondate sistemului sau Securității. Steinhardt scria cu fervoare despre acești tineri, el făcînd parte dintr-o cu totul și cu totul altă generație. Mai mult decît atît, această fervoare era cumva justificată și de o anumită identificare cu literatura generației ’80 – identificare care stă sub semnul libertății. El identifica la optzeciști sentimentul de libertate al propriei generații. De pildă, are o cronică despre volumul Cinci, una dintre antologiile-cult ale generației ’80. Ea începe așa: A! Libertatea…

Ați publicat recent un articol în care discutați despre pasiunea lui Steinhardt pentru Mateiu Caragiale.

Da, am publicat în ultimul număr al României literare (nr. 32 / 2017) un text despre o ipostază mai puțin cunoscută a lui Steinhardt: Steinhardt ca editor-bibliofil ( nu orice fel de editor!)  al lui Mateiu I. Caragiale. Am povestit în România literară aventura acestei descoperiri, care are comicul ei. Am descoperit această ipostază, plecînd de la cartea lui Ion Iovan, Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, mai precis de la un fragment de scrisoare a Emmei Zilberstein, iubita fictiva a lui Mateiu, către Perpessicius. Fiind un roman, chiar excelent documentat,  iniţial n-am luat „informaţia“ tocmai în serios.. A apărut, apoi, și MJC, celaltă carte a lui Ion Iovan (care reia şi Ultimele însemnări…). Am dat o căutare în catalogul electronic al Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti și am găsit ediţia de la editura Coresi din 1945. Așa cum am scris în România literară, am făcut o cerere specială, pentru că e o ediție bibliofilă, numerotată, și-am intrat în posesia ei. Nu s-au putut face scanări, ci doar fotografii. Pe urmă, am descoperit indícii asupra acestei ediții chiar în textele lui Steinhardt.

La ce nivel credeți că se întâlnesc Mateiu Caragiale și Steinhardt ?

În primul rînd, pasiunea lui Steinhardt pentru Mateiu Caragiale exista încă din perioada interbelică, iar, în 1945, cînd publică împreună cu prietenul său George Tomaziu – care face niște ilustrații superbe – și cu Dinu Albulescu această ediție, publică totodată și trei texte despre Mateiu Caragiale. Într-o scrisoare către Virgil Ierunca, își declară pasiunea nebună pentru Mateiu Caragiale încă din 1929, cînd apare Craii de Curtea-Veche. Preocupările lui Steinhardt pentru Mateiu Caragiale nu s-au oprit însă aici.. Am menționat în România literară că sînt publicate vreo nouă texte ale sale despre Mateiu Caragiale. S-ar putea scoate o ediţie de buzunar Steinhardt despre Mateiu Caragiale. Steinhardt era la curent nu numai cu opera lui Mateiu Caragiale, ci și cu exegeza care s-a constituit în jurul ei, fapt care se vede inclusiv în corespondența cu Virgil Ierunca sau cu Toma Pavel. Există o componentă dandy a omului Steinhardt, care se manifestă mai ales în tinerețe. Cei care l-au cunoscut mărturisesc acest lucru, dar se vede și din corespondența lui Steinhardt din anii ’35-’40 cu prietenii săi. Am publicat în România literară opt scrisori către un prieten al său, Charles Gruber, și-o să apară în Infinitezimal cîteva scrisori către un alt prieten, Manole Cociu-Costieni, din anii ’35-’40, care pun în scenă această componentă frivolă, dandy a lui Steinhardt. Părerea mea este că această componentă s-a menținut, de fapt, pînă la sfîrșit, inclusiv în perioada monahală a lui Steinhardt. Nu este chiar ca André Scrima, căruia i se spunea „călugărul dandy“, dar există totuşi o componentă dandy în persoana lui Steinhardt. Pasiunea pentru Mateiu era chiar un curent între prietenii săi de generație, care știau Craii de Curtea-Veche pe de rost. Alexandru Paleologu îi împărtășea acest entuziasm. Pe de altă parte, așa cum arată încă din textele din ’45, el vede în acel dublu regim al imaginii (diurn-nocturn) din Craii de Curtea-Veche sinteza Occident-Orient. El este, într-un fel, ca și prietenul său, Dinu Pillat, pentru un europenism integrator, nu pentru un europenism exclusivist. Sigur, se poate glosa mult pe această temă…

 Ce înseamnă experiența Literelor, astăzi, pentru dumneavoastră?

Evident, mă întîlnesc cu alte generații. Am început să predau la Litere în 1999 și, pe măsură ce trece timpul, distanța față de generațiile care există în amfiteatru, în sala de curs se amplifică, se mărește. Iar timpul creşte-n urma mea… E, într-un fel, o luare de contact cu o altă lume. Înainte, am predat la un liceu foarte bun, de elită; sigur că experiența de la Facultatea de Litere înseamnă o altă amplitudine culturală, inclusiv în actul didactic. Cînd am venit de la Școala Normală la Facultatea de Litere, am fost oarecum dezamăgit, mi s-a părut că media de la Școala Normală e mai bună decît media de la Litere. E posibil ca această percepție să nu fi fost corectă; în schimb, sigur, vîrfurile de la Litere erau superioare vîrfurilor de la Școala Normală. Acum am impresia că e o distanță destul de mare în amfiteatru între studenții cei mai buni și marea masă… Așa cum în societatea românească nu pare să existe o clasă de mijloc, se pare că nici în amfiteatru nu există o middle class… academică….

Cum se modifică profilul profesorului, în acest context?

Părerea mea e că profesorul devine, în mod inevitabil, mai puțin exigent decît înainte de 1990. Cunosc profesori de-ai noștri foarte buni, care s-au adaptat mai greu nivelului din ultimii ani ai masei de studenți, tocmai pentru că exigența lor era mai ridicată decît exigența noastră. Pe de altă parte – şi acesta este un lucru bun! –, studenţii actuali solicită din ce în ce mai mult o diminuare a vechii distanţe „catedratice“ profesor-discipol. La aceasta contribuie, cred, şi noile medii de comunicare.

Credeți că mai există o relație maestru-discipol? Și în ce fel se construiește ideea de cercetare astăzi?

Cred că mai există o asemenea relație, dar, de cele mai multe ori, ea se consumă în afara zidurilor facultății, la o cafea, unde există un alt tip de comuniune profesor-student. (De altfel, într-un amfiteatru în care sînt peste 100 de studenţi, e mai greu să se constituie.) Nu toți profesorii şi nu toți studenții practică o astfel de comuniune. Și e posibil ca, în astfel de spații nonconvenționale, să se păstreze ceva din relația clasică maestru-discipol. Uite, îmi vine în minte, cînd vorbesc despre o asemenea relaţie, cea din ultimul film al lui Andrzej Wajda, Afterimage/ Imaginea de pe urmă, dintre artistul de avangardă şi profesorul Wladislaw Strzeminski şi studenţii săi (care se consumă, ce-i drept, în plină teroare a realismului-socialist). Ar trebui să fie o relație colocvială și-n același timp formativă. Formativă prin colocvialitate. Sigur că există, apoi, colocviile studenţești: Colocviul Național „Mihai Eminescu“, de la Universitatea din Iași, care exista și cînd eram noi studenți, Colocviul de Literatură Con­tem­porană, de la Universitatea din Brașov, Colocviul „Lucian Blaga“, de la Universitatea din Sibiu, Best Letters Colloquia, de la Universitatea din București, Colocviul Masteratului de Studii Literare, de la București ş.a. Din punctul meu de vedere, colocviile acestea sînt un bun prilej de încurajare a cercetării, cu atît mai mult cu cît studenții Facultății de Litere se întîlnesc cu studenți de la alte facultăți, iar lucrările și dezbaterile din timpul colocviului se prelungesc și după, la terasele și cafenelele din orașele care găzduiesc colocviile respective. Există și relații concurențiale, pentru că se acordă premii, și‑așa mai departe. Colocviile studenţeşti sînt un bun stimulent al cercetării. De asemenea, cele cîteva cercuri ştiinţifice. La care se adaugă cercetările pe care le coordonează profesorii în cadrul lucrărilor de seminar, de licență ori de disertaţie. Să nu uităm apoi că unii studenţi sînt încurajaţi să publice în revistele culturale: Observator cultural, România literară, Infini­tezimal… De altfel, în colectivele de redacţie ale acestor publicaţii există un număr semnificativ de foşti absolvenţi de Litere.

Care e cea mai importantă valoare umană pentru dumneavoastră?

Cea mai importantă valoare este valoarea care m-a apropiat de Steinhardt. E valoarea menționată chiar în titlul monografiei mele de­spre Steinhardt: N.Steinhardt și paradoxurile libertății. Evident, libertatea! O spun ca unul care a trăit și într-un sistem în care libertatea nu exista, dar și într-un sistem în care, de multe ori, libertatea a fost prost instrumentată. După ’90, am obținut libertatea, dar de multe ori am gestionat-o foarte prost. Așa că libertatea – ca să îl citez pe unul dintre prietenii lui Steinhardt – este un obiect foarte preţios, o comoară pe care scrie „Fragil!“. Trebuie să avem în vedere aceste lucruri, pentru că putem oricînd să rămînem fără ea.

 Interviu realizat de Laura DUMITRESCU