Un pas în urma serafimilor, lungmetrajul regizorului Daniel Sandu, este probabil cel mai plăcut film românesc pe care l-am văzut în ultima vreme; adică l-am urmărit cu plăcere, m-am amuzat copios, cu toate că povestea și morala lui nu sînt deloc amuzante, dar aplicarea unei rețete hollywoodiene îi poate asigura, bănuiesc, succesul de public. De asemenea, e un film bun din punctul de vedere al realizării artistice: imaginea, distribuția, montajul, toate aceste aspecte tehnice l-ar situa în orice școală europeană de film. Este un „film bun“ și pentru că ridică o problemă actuală: relația dintre Biserică și societate. Paradoxal, tocmai din această cauză Un pas în urma serafimilor a fost catalogat de unele voci drept un „film rău“ – adică un film sub zodia Răului, fiindcă pune în chestiune Biserica și crizele acesteia în raport cu lumea contemporană, cu credincioșii cărora li se adresează. Avînd el însuși experiența anilor de Seminar, regizorul Daniel Sandu realizează un film despre lumea seminariilor teologice în tulburii ani ’90, ilustrînd unele încercări prin care trebuie să treacă un tînăr aspirant la preoție, la „lumea serafimilor“. O lume greu de cucerit, însă, așa cum ni se sugerează, nu atît din cauza distanței dintre serafimi și oameni, cît din cauza distanței dintre oameni și oameni, a prăpastiei care se cască în sînul unei lumi incapabile să reconcilieze vocația cu mijloacele necesare pentru a o atinge.
Chiar dacă unii nu-l vor considera un „film bun“, el este cu siguranță bine-venit, pentru că va genera, sper, o dezbatere necesară în ce priveşte o problematică generală, de societate; însă este o problematică exterioară filmului. Din păcate, nu cred că lungmetrajul poate ridica discuții la fel de pasionate din perspectiva lumii sale interioare, lume care nu reușește să se coaguleze fiindcă urmează o rețetă, protagoniștii sînt înscriși, de la bun început, pe panta prăbușirii spirituale – la asta reduce filmul odiseea devenirii lor, care ar fi putut fi mult mai nuanțat construită. Cele „ale Cezarului“ și cele „ale lui Dumnezeu“ se amestecă, generînd un haos uman, o diluare a reperelor morale, o criză a valorilor. Însă regizorul nu oferă nici problematizarea, nici spațiul de reflecție necesare pentru a face din acest film… o revelație!
Înainte de a reprezenta o „problemă“ pentru sistemul pe care îl critică, filmul are el însuși o problemă de fond, îi lipsește substanța: e un film despre adolescenți gîndit într-o manieră adolescentină, un film despre o lume captivă privită prin ochii regizorului, rămas el însuși captiv în trecutul propriei experiențe, un film despre credință, care rămîne în permanență exterior dilemelor acesteia (și expresiilor ei cinematografice). Personajele sînt „subțiri“, ne amuză, fără să ne înfioare. S-a optat pentru o perspectivă unică (experiența personală a regizorului, pe care acesta o reconstituie fără să o depășească!), pentru latura comică a tragicomediei (Vlad Ivanov în rolul preotului asigură acest efect!), pentru coloana sonoră care, în loc să aducă o muzică originală (și la propriu, și la figurat), recompune pe ritmuri disco zgomotele de fond ale unei realități… de acum 20 de ani! Însă de atunci lucrurile s-au mai schimbat. Din fericire, internatul nu mai este obligatoriu, și multe dintre fenomenele care agită orice comunitate de adolescenți captivi într-o instituție cu reguli stricte (ar fi putut să fie orice, de la seminar la cazarmă militară sau școală de balet!) și contact sincopat cu lumea exterioară și, mai ales, cu părinții – prezență esențială la vîrsta respectivă! – nu pot fi generalizate. Protagoniștii fac parte dintr-un grup (care devine) delincvent… iar întreaga experiență a Seminarului ni se prezintă prin ochii și din perspectiva acestora. Deși sînt recurente imaginile de ansamblu, în care figurează aproximativ o sută de seminariști, nu putem auzi și vocea lor; filmul lucrează cu astfel de decupaje, care accentuează contrastul dintre alb și negru, eliminînd zonele gri, polarizînd simplist forțele „binelui“ și ale „răului“. Faptele înfățișate sînt (pot fi) adevărate, dar… nu sînt singurele. Părintele Ivan rămîne un personaj abuziv dar, din nou, într-un seminar sînt zeci de profesori (care nici măcar nu fac figurație în film). Apoi, firul roșu al turnătoriei, care leagă și dezleagă destinele tuturor, devine atît de strident, încît face ca totul să pară… „cusut cu ață albă“. Deși turnătoria este acum o temă la modă, ea nu poate deveni laitmotiv credibil al unei odisee cu seminariști…
Există riscul unei generalizări, „toți sînt așa, toți fac așa“, mai ales pentru un public neavizat, într-o țară necivilizată (lipsită de cultură teologică) cum, din păcate, este România. Pe fondul scandalurilor care au agitat în ultimele luni Biserica, filmul riscă să devieze și mai mult discuția spre ringul celor care, deși nu știu despre ce este vorba, simt nevoia să devină partizani și să se manifeste ca atare.… În paranteză fie spus, m-am întors dintr-o călătorie în Italia, unde preoții – în ciuda cazurilor de imoralitate din Biserica romano-catolică, cazuri asumate și condamnate – nu sînt înjurați pe stradă (așa cum se întîmplă la noi de cînd cu „cazul Pomohaci“), ci dimpotrivă, li se arată respectul cuvenit într-o țară civilizată… Printr-o întîmplare, am văzut filmul la Institutul Francez. Sala „Elvire Popesco“ era plină, abia am găsit locuri… și m-am întrebat cum de o sală de cinema la un film despre seminariști este mai plină decît o biserică parohială în zi de duminică…
Pentru mine, cea mai interesantă problemă pe care o ridică filmul este aceea a vocației. Vocația nu se descoperă ușor la 14 ani. De cele mai multe ori, părinții îi împing de la spate pe copii spre ceea ce își doresc ei înșiși. Gabriel chiar își înfruntă mama pe acest subiect și nu primește decît o amenințare în locul unui dialog, cum ar fi fost firesc. Aceiași părinți persistă în greșeală, făcînd totul pentru a-i menține pe copii „în sistem“ (acordînd favoruri, mituind etc.), absorbiți de propriile dorințe și uitînd, în tot iureșul, de dreptul fiului de a-și alege propria viață.
*
„Nu cred ca filmul va schimba ceva. Dar ce mi-aș dori, totuși, dacă ar putea să facă acest film, ar fi să-i încurajeze pe oamenii care îl văd și în special pe tineri să îndrăznească să pună întrebări. Să pună întrebări chiar incomode“, spune într-un interviu Daniel Sandu. Da, cred că întrebările vor curge… Nu ne sfiim de întrebări incomode, sîntem obișnuiți cu arțagul neaoș (nivelul primitiv al gustului generalizat pentru deconstrucție?!), dar interogativitatea, ca reflex al inteligenței oneste, ca demers esențial al cunoașterii, nu ne este familiară. Scopul nu este să-i incomodăm pe alții, ci pe noi înșine cu întrebări menite să ne zdruncine inerția, pasivitatea: sîntem credincioși și, dacă da, în ce fel? Cum se traduce, concret, identitatea noastră de creștini?… Mă tem că vor spori rîndurile celor care jubilează: „Vezi, am dreptate să nu cred în preoți și în Biserică. Am eu credința mea, în sufletul meu“. Filmul îi va „aranja“ pe cei care vor să rămînă pe mai departe în afara unei lumi pe care nu o cunosc, dar, în schimb, o critică cu nesaț, ca pe stadion. Creștinismul nu este pentru comozi și mediocri, nu se adresează celor care se complac într-o exterioritate facilă, în sentimentalism sau sentențiozitate. Cred că filmul lui Daniel Sandu poate schimba ceva. Poate să dea apă la moară neaveniților, dar poate și să ne dea de gîndit, fiecăruia dintre noi… În Italia mi s-a confirmat ideea că o civilizație cu adevărat creștină se exprimă firesc, în mici gesturi: o femeie în metrou ajută o soră catolică, un pakistanez (convertit, călător ca și mine la Roma) mă ajută cu bagajul, purtînd o insignă pe care scrie: „nu există salvare în afara Bisericii“; gesturi ce pun în lumină o umanitate, care nouă, ca țară lăudată (chiar de Papă!) drept „grădina Maicii Domnului“, ne lipsește cu desăvîrșire.
În concluzie, filmul poate schimba ceva, dar numai pentru cei cărora le pasă. Daniel Sandu a trecut prin încercările Seminarului și, ca „intern“ al acestei lumi, ne vorbește despre ea. Cum? Vă îndemn să vedeți filmul… reținînd însă că rămîne un film, capabil să construiască o realitate de sine stătătoare, dar care nu se suprapune perfect realității. Cert este că trebuie să iubești cu adevărat lumea pe care vrei să o vindeci administrîndu-i un medicament puternic, cum poate fi acest film – dacă va genera dialogul necesar. Lungmetrajul trage un semnal de alarmă și, ca orice semnal, implică o stridență, un strigăt; depinde de noi dacă îi vom da ecoul unui strigăt de cartier – „Băi, Pomohaci“, „Băi, Ivan“–, sau amplitudinea unui strigăt de „foame și sete“* după Dumnezeu.
*
Un pas în urma serafimilor. Omul căzut rămîne mereu cu un pas înapoia celor cerești. Adevărat. Însă la fel de adevărat este că omul va fi mereu, în ciuda a toate, cu un pas înaintea serafimilor, fiindcă doar lui îi este dat să celebreze Tainele Bisericii, prin care Dumnezeu ni se comunică și ni se dăruiește integral. Așadar, un simplu cuvînt poate să schimbe centrul de greutate al unei imagini – imaginea ca materie primă a filmului, dar și imaginea ca idee pe care ne-o facem despre lume. Același „în urma“ poate fi interpretat și ca o distanță necesară, aducătoare de decantare și discernămînt și, de ce nu, ca un respiro în fața crucii – frumoasă imagine poetică în film și extraordinară ilustrare a paradoxurilor creștinismului, în care văzutele și nevăzutele par să urmeze traiectorii ireconciliabile; Hristos, însă, s-a răstignit pe cruce, făcînd din jertfa Sa punctul de fugă al întîlnirii esențiale dintre Om și Dumnezeu… Poate că, dacă și regizorul ar fi făcut un pas înapoia propriei experiențe (vorba aceea: nu privi înapoi cu mînie!), ar fi găsit forța interioară și formula cinematografică potrivită pentru a o depăși, tocmai spre acel imponderabil, spre acel transcendent care definește filmul de artă.
*. Christos Yannaras, Foamea şi setea, Editura Anastasia, București, 2000.