Cristina Bogdan este conferențiar universitar dr. în Departamentul de Științe ale Comunicării și prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității din București. A semnat volumele Imago mortis în cultura română veche: secolele XVII-XIX (Editura Universității din București, 2002) și Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate (Editura Universității din București, 2016). A coordonat, printre altele, volumele Patrimoine, création, culture. A l’intersection des dispositifs et des publics (împreună cu Béatrice Fleury și Jacques Walter, Paris, L’Harmattan, 2015); Pentru o istorie culturală a cărții și a practicilor de lectură (împreună cu Alexandru Ofrim, Editura Universității din București, 2015) și Călători și călătorii. A privi, a descoperi, vol. 1 și 2 (împreună cu Silvia Marin-Barutcieff, Editura Universității din București, 2016).
Povestiți-mi despre anii dumneavoastră de studenție. Cum v-ați hotărît să veniți la Facultatea de Litere ?
Cred că primele mele amintiri referitoare la Facultatea de Litere nu sînt, de fapt, amintirile mele. Sunt amintirile mamei mele. Eu am intrat la Litere în toamna anului 1995, însă cred că am hălăduit prin această facultate mult timp înainte să pun pasul cu adevărat în interiorul ei. Pentru că mama mea a terminat Filologie, Română-Spaniolă, în 1974 și, pentru că, în copilăria mea, am auzit tot felul de povești despre ce însemna facultatea noastră în perioada respectivă. Sigur că, în prim-plan, era povestea de dragoste pe care mama o trăise, studentă fiind, dar, dincolo de asta, erau istorii fermecătoare despre personaje pe care, din păcate, eu nu le-am mai apucat în facultate. Profesori extraordinari, precum Zoe Dumitrescu-Bușulenga, pentru care mama mea făcuse o adevărată pasiune. Iar cînd povestea despre ei, îmi crea un soi de univers în care, copil fiind, aș fi vrut foarte tare să mă pot transforma într-o musculiță si să ajung acolo ca să audiez un astfel de curs. De pildă, îmi povestea despre felul în care Zoe Dumitrescu-Bușulenga intra în amfiteatru, cu Biblia în mînă, deși, în anii ăia, nu era voia să vorbești în spațiul public despre Dumnezeu sau despre religie. Deschidea și le citea un psalm, după care începea să comenteze, făcînd tot felul de trimiteri la secvențe din literatura universală, filozofie, estetică și-așa mai departe. Crescînd în atmosfera asta, lucrurile au curs cumva firesc către a-mi dori să ajung și eu în tărîmul Literelor. În 1995 însă, cînd am dat admitere, știu că primul contact cu instituția mi-a creat sentimentul neplăcut al reîntoarcerii în perioada comunistă, căci am stat la o coadă enormă pentru a mă înscrie. Erau pe atunci foarte mulți candidați, am fost opt pe loc și prima senzație, chiar fizică, pe care am trăit-o în Facultatea de Litere, a fost cea de rău: era foarte cald, foarte aglomerat, mulți oameni care vorbeau unii peste alții, foarte multe emoții amestecate, și-am plecat de-acolo cu sentimentul că am ajuns într-un furnicar care nu se potrivește deloc cu amintirile senine ale mamei mele. M-am reîntors în toamnă, după admitere, bucuroasă că am intrat (chiar prima din generația mea) și foarte curioasă să descopăr cum este cu adevărat facultatea. Mi-amintesc perfect de cea dintîi zi de facultate, cînd i-am cunoscut pe doi dintre profesorii care m-au marcat decisiv în timpul studenției, și care au ținut, așa cum se întîmpla pe vremea respectivă, cursurile inaugurale pentru promoția noastră. A fost un curs inaugural de lingvistică și unul de literatură. Cel de lingvistică, susținut de profesorul Theodor Hristea, cel de literatură, de profesorul Dan Horia Mazilu. Au fost dascălii între care am oscilat de-a lungul facultății și cei care au încercat cumva să mă tragă, fiecare, către tărîmul lui. Am rămas, pînă la urmă, de partea domnului Mazilu, am studiat literatura română premodernă, în final, am făcut și-un masterat de studii medievale și am continuat cu un doctorat care a avut o componentă importantă de cultură medievală. Dar n-am să uit niciodată prima prelegere a profesorului Theodor Hristea, care a fost un fel de încercare de a ne convinge că a fi student la Litere înseamnă a căuta să înțelegi poveștile ascunse în spatele cuvintelor. Am rămas fascinată pînă astăzi de tot ceea ce înseamnă zona etimologiei. Apoi, dacă mă gîndesc la anii de facultate, cred că îmi vin în minte foarte clar mai degrabă seminarele decît cursurile, pentru că am avut șansa să fac parte dintr-o grupă în care erau studenți foarte buni și curioși, cu lecturi solide și dorința de a se depăși. Profesorul era un fel de magister ludi, dar, dincolo de asta, seminarul era construit din dialogurile studenților, și îmi face mare plăcere să spun că unii dintre colegii mei de grupă de atunci sunt astăzi colegii mei, profesori și ei în Facultatea de Litere. Pot să mă gîndesc la Simona Drăgan, care predă la Studii Europene, sau la Ștefan Firică, din Departamentul de Studii Literare. Seminarele noastre erau un fel de „certuri“ nesfîrșite, în care fiecare încerca să-și argumenteze propria teorie, dar niște certuri foarte prietenești și în care deja știam, în timp, cam după primul semestru, care este parti pris-ul fiecăruia dintre noi, către ce zonă încearcă fiecare să se îndrepte și, de multe ori astăzi, cînd predau și cînd văd că seminarele lîncezesc, mă gîndesc la atmosfera aceea de dialog viu, în care aproape că nu aveai timp să respiri, pentru că fiecare voia să spună ceva, să vină cu tipul lui de interpretare vizavi de textul pe care îl citisem, și mi se face foarte dor de senzația că seminarul nu este al profesorului, ci al studentului. Aș vrea să se revină la genul ăsta de dialog la seminar. Iar, în relația cu profesorii din timpul facultății, cred că au fost cîțiva profesori care m-au marcat foarte tare. În sensul că aveau discursuri foarte diferite și, în același timp, complementare. De pildă, am avut șansa – pentru că m-a interesat domeniul studiilor medievale – să lucrez cu trei-patru profesori foarte diferiți, venind dinspre zone foarte diferite, dar predînd toți chestiuni legate de lumea și cultura medievală. E vorba despre Dan Horia Mazilu (cel care avea să-mi fie și conducător de doctorat mai tîrziu), apoi Mihai Moraru, care tocmai venise, în anii aceia, dinspre Institutul „G. Călinescu“ către facultate, profesorul Eugen Negrici, care se mutase de la Universitatea din Craiova la București. Și, pentru partea de limbă veche, profesorul Gheorghe Chivu. I-am întîlnit în studenție, i-am regăsit ulterior la masterat, și fiecare dintre ei a așezat ceva în felul meu de a înțelege cultura medievală. În același timp, urmărindu-i, am deprins un soi de model mai serios, mai ludic, mai încorsetat sau mai lejer, mai liber vizavi de cum ar trebui să fie un profesor. Erau foarte diferite cursurile lor: de la ore extrem de lucrate, construite, migăloase, cu trimiteri sofisticate și arborescente, cum erau cele cu profesorul Mihai Moraru sau cu Gheorghe Chivu, pînă la nesfîrșite dialoguri jucăușe cu Eugen Negrici sau la orele-poveste ale lui Dan Horia Mazilu, care, de fiecare dată, reușea să-ți aducă sub priviri o altă epocă: niciodată, în timpul prelegerilor lui nu aveai senzația că trăiești în secolul XX. Erai undeva captiv și fermecat în perioada în care existaseră personajele pe care le evoca, redîndu-le dreptul la viață. Erai acolo, prezent cu ele, ca și cum ai fi fost într-un roman istoric, nu mai aparțineai timpului tău.
Cum au fost primele cercetări de teren, personale, primele descoperiri?
Primele cercetari de teren le-am făcut abia la masterat, pentru că, în timpul facultății, am fost un student extrem de cuminte. Genul acela de tînăr care merge la cursuri, la conferințe, nu ratează nicio expoziție din București în perioada respectivă, se duce la piese de teatru sau la Atheneu, dar nu prea evadează din oraș. Chiar țin minte că, la un moment dat, cînd eram în anul al doilea de facultate, mi se părea că sunt prea cuminte și voiam să mă mut de la Universitarea din București la cea din Sibiu, în ideea de a trăi într-un alt oraș, într-un alt context, de a nu mai sta la părinții mei acasă, ci de a locui într-un cămin și de a avea și eu o studenție adevărată. Pentru că mi se părea că am o studenție de copil crescut în familia lui, în orașul lui. N-am plecat la Sibiu, însă, după ce am terminat facultatea și am urmat cursurile Masteratului de Studii Medievale, mi-am dat seama că singura șansă de a evada din oraș este de a începe să fac cercetări de teren. Între timp, asistasem la cursurile pe care le ținuse profesorul Dan Grigorescu împreună cu pictorul Henry Mavrodin (întîlniri care nu intrau în programa școlară, ci erau făcute pur și simplu pentru a exista un soi de dialog între un profesor universitar specializat în literatură comparată și un artist plastic, în jurul unor figuri importante din arta europeană). Aceste dialoguri erau un fel de a ne preda mult mai captivant decît ceea ce s-ar fi predat la orice curs de Istoria artei, pentru că, în fond, veneau și ne arătau efectiv lucrările pictorilor sau sculptorilor despre care vorbeau și fiecare aducea argumente pro și contra pentru importanța artistului respectiv. De pildă, îmi amintesc un dialog fabulos între ei, apropo de relația sau de nivelul mai mult sau mai puțin înalt, dintre Pablo Picasso și Georges Braque. Fiecare încerca să arate care dintre cei doi ar merita să fie mai important în istoria artei. Pornind de la acest curs, mi-am dat seama că a fi filolog și a rămîne doar între fruntariile literaturii ar fi plictisitor. Și m-am hotărît să încerc să găsesc punțile de legătură între literatură și artă, mai ales că, fiind interesată de domeniul culturii romîne medievale, îmi dădeam seama că literatura în sine nu este suficient de ofertantă pentru a înțelege contextul în care a fost creată. Și-atunci aș fi vrut cumva să știu mai multe și din punct de vedere istoric, religios, din punctul de vedere al relațiilor diplomatice sau al mentalităților. Și, evident, din punctul de vedere al iconografiei. Atunci m-am gîndit ce temă aș putea să aleg în așa fel încît să fie suficient de ofertantă ca să pot să o tratez și la nivel literar și în planul iconografiei. Am început să merg pe teren, să vizitez biserici, să descopăr teme iconografice și contextele în care au fost inserate. Lucrul acesta a coincis cu faptul că mi-am luat carnet de conducere și-am avut, cumva, independență, am putut să mă urc în mașină și să pornesc la drum. Am început, evident, dinspre zone apropiate de București, am parcurs mai întîi județelele Argeș și Vîlcea, de care am rămas pînă astăzi legată sufletește și despre ale căror locașuri de cult care am scris cel mai mult. Am vizitat nu neapărat bisericile foarte cunoscute, ctitoriile domnești, mănăstirile mari, importante, din Oltenia, ci, mai ales, edificiile religioase din sate și cătune mai îndepărtate de drumurile principale, ridicate de obștile sătești în jurul anului 1800, bisericile care aparțin unui patrimoniu secund, uitat și adesea lăsat în paragină, pentru că mă interesa nu numai povestea bisericii în sine și a frescelor pe care le ascundea, ci și cea a oamenilor care au trăit de-a lungul timpului în proximitatea acestor lăcașuri de cult. Am început să descopăr oameni, bucuria de a călători și nevoia de a interacționa cu alte moduri de existență. Și-am început să scriu despre asta – i-am cam șocat inițial pe profesorii mei, pentru că ei se așteptau să rămîn strict în zona literarului. La final, disertația și, ulterior, lucrarea de doctorat au avut o componentă iconografică chiar mai puternică decît cea literară, deci am ieșit cumva din matcă (dar doar pentru a o înțelege mai bine, sper eu). Cred că e un lucru sănătos să nu rămîi fixat, captiv pe viață, într-un singur domeniu. Astăzi, de pildă, se spune că e foarte important ca studiile de masterat să nu fie construite pe aceeași dimensiune pe care a fost licența. Trebuie să fie situate într-un teritoriu cumva complementar. Asta s-a întîmplat și cu mine: mi-am căutat o zonă către care să pot merge pornind dinspre studiile mele literare, dar mizînd și pe nevoia mea de a folosi mai mult dimensiunea vizuală. M-aș juca puțin și aș aminti aici ceea ce susținea Pablo Picasso într-unul din textele lui. El considera că atunci cînd vrei să te apuci să pictezi, important e să închizi ochii și să începi să cînți. Practic, să te muți într-o altă dimensiune – cam asta s-a întîmplat și cu mine. Cumva, am închis ochii pentru literatură o perioadă și-am învățat să văd imaginea. Iar imaginile m-au întors, la rîndul lor, ca într-o răsucire subtilă, către text. A fost un fel de buclă, am avut nevoie să străbat alte teritorii, ca să pot să mă întorc acasă. Pentru că, altfel, dacă aș fi rămas strict la nivelul textului, probabil că mi s-ar fi părut arid, aș fi simțit că nu este suficient și aș fi considerat – mai ales fiind vorba despre literatura romînă veche – că rămîn foarte multe zone de gol, pe care vizualul putea să le umple sau să le nuanțeze, oferindu-le interpretări suplimentare.
Ce înseamnă experiența Literelor pentru un filolog? Fie că e vorba despre un filolog care se formează, un student, fie că e vorba despre un profesor care se întîlnește cu acești oameni în formare. Cum ați defini spațiul Literelor ?
Aș porni dinspre experiența mea și aș spune că, de fapt, formația de filolog, atunci cînd e autentică, e un fel de a doua piele. Mie mi se pare că, în viață, nu primim buletin de identitate doar cînd împlinim paisprezece ani, ci primim buletin de identitate de fiecare dată cînd intrăm cu adevărat într-o anumită dimensiune care devine, în timp, a noastră. A fi filolog mi se pare că e un buletin de identitate pe care ți-l construiești în timp – probabil că începe cu acel tip de copil care își petrece cea mai mare parte a timpului citind, pînă cînd îi amorțesc mîinile, pînă cînd îl strigă părinții de nu știu cîte ori, exasperați, să vină la masă, pînă cînd uită să se vadă cu prietenii, deși stabilise întîlnirea – și se termină cu omul care, orice ar face și la orice nivel ar trăi, încearcă cumva să înțeleagă lumea ca pe un text. Practic, e o nouă identitate, care devine a doua natură și pe care ți-o construiești în timp, pe de o parte în relația cu profesorii tăi, pe de altă parte, în relația cu studenții tăi. Știu că, atunci cînd am terminat facultatea, mi se părea că, pe mine, ca filolog, m-au construit foarte mult cărțile, dar m-au construit mai mult oamenii pe care i-am întîlnit, adică profesorii. Astăzi, aș spune că m-au construit mai mult studenții mei, pentru că mi-am dat seama că am înțeles mult mai multe lucruri din întrebările lor decît din răspunsurile profesorilor mei. Întrebările lor m-au obligat pe mine să înțeleg mai adînc și e mult mai greu să le răspunzi unor oameni care se uită cu ochi deschiși, sinceri și încrezători către tine, decît să aștepți un răspuns de la cineva care are deja răspunsul rostuit într-o cută de gînd. Și cred că foarte important pentru un om de Litere este să aibă această deschidere de a înțelege lumea ca pe un text, de a încerca mereu să vadă care sînt articulațiile textului, din ce anume se compune, cum se așază, cum se rînduiesc cuvintele într-o anumită țesătură. Și iarăși aș spune că nu e suficient să te uiți doar la texte: un filolog bun este un om care știe să se plimbe printre obiectele unei expoziții, care știe să vadă un film sau o piesă de teatru, care învață să asculte și să descifreze o partitură muzicală. Cred că e foarte important să-și păstreze curiozitatea față de lucruri și să le privească mereu dintr-un alt unghi, sub o altă lumină. E ca și cum aș citi același text la vîrste diferite sau în momente sufletești diferite – pentru că, pînă la urmă, și ca profesori, tot asta facem, citim ani de-a rîndul aceleași texte, dar descoperim mereu în ele alte înțelesuri și un alt mod de a crea al celui care le-a pus în pagină, și pentru că în fața noastră sînt alți studenți, cu așteptări diferite, cu o altă zestre culturală, cu practici de lectură deosebite. Pentru un profesor adevărat, felul în care deslușește un text depinde esențial de tinerii pe care îi are în față în sala de curs sau în cea de seminar, pentru că, alături de ei, vede și descifrează alte nuanțe pe care textul le scoate la iveală.
Să citești bine un text poate să te conducă la o mai bună lectură a lumii, în general? Cum vede lucrurile astea un antropolog?
Să citești un text este, de fapt, un mod de a-ți pune o întrebare, iar antropologul rămîne, prin definiție, omul care își pune întrebări și care trăiește constant în situația mirării. E un personaj așezat sub zodia uimirii, pentru că interacționează cu realități diferite de cea pe care o cunoaște din propria ereditate socio-culturală. Și, pînă la urmă, chiar așa poate fi definit și un text – ca o realitate diferită față de cea pe care o scriem noi, în viața de zi cu zi. Cred că a ști să citești un text e un lucru extrem de important, mai ales în perioada în care trăim, marcată de un foarte pronunțat analfabetism funcțional. Trăim astăzi într-o lume în care oamenii știu să citească, din ce în ce mai mult față de epocile anterioare, însă nu mai știu să înțeleagă ceea ce citesc. Și lucrul acesta se vede și se simte din ce în ce mai acut: sînt atîția oameni care privesc înspre lumea din jurul lor sau înspre realitatea care le este transmisă mediat, prin intermediul televizorului sau al internetului, și dau niște interpretări atît de departe de sensul pe care realitatea îl transmite, încît îți dai seama că nu știu, de fapt, să citească. Simplul fapt că știm să pronunțăm cuvintele în funcție de alăturarea literelor nu înseamnă, de fapt, că știm să înțelegem sensul unui text. Munca unui antropolog, pe teren, presupune exact încercarea de a înțelege ceea ce se întîmplă într-o societate pe care el o analizează atunci, pentru prima, pentru a doua sau pentru a zecea oară, mereu cu o privire pe care încearcă să și-o mențină în teritoriile proaspătului și, cumva, trebuie să poată să înțeleagă tipul de limbaj pe care îl creează fiecare personaj (din comunitatea respectivă) cu care interacționează, indiferent de statutul pe care îl are individul respectiv. Un antropolog trebuie să poată vorbi la fel de firesc cu preotul și cu nebunul satului, cu învățătorul și cu bătrîna care n-are nici trei clase primare, cu copilul și cu femeia care n-a ieșit niciodată din sat, cu bărbatul care a bătut lumea-n lung și-n lat, plecat să muncească în Franța, în Italia sau în Spania, și s-a reîntors după douăzeci de ani acasă. Deci trebuie, practic, să se plieze pe orice tip de discurs, de întîlnire, de om, la urma urmelor.
Cam același lucru se cuvine să-l facă și un filolog, trebuie să fie capabil să parcurgă orice fel de text, indiferent dacă e scris de autorul lui preferat sau de un scriitor care nu-l atrage din primul moment. Încă un lucru pe care l‑am trăit încă din studenție: niciodată, odată ce am început o carte, indiferent că, în primul moment, nu mi s-a părut interesantă, nu am putut să o abandonez. Pentru că mi s-a părut că, pînă la final, trebuie să existe ceva în discursul acelui scriitor care să-mi rămînă, care să-mi folosească, din care să învăț ceva. Poate o replică a unui personaj, poate ceva din construcția romanului, poate felul în care autorul știe să-și construiască incipitul sau deznodămîntul. Ceva-ceva trebuia să existe și în volumul acela – un fel de încercare din aceasta obstinată de a merge pînă la capăt, chiar și atunci cînd nu era interesant sau cînd mi se părea pierdere de vreme, pentru că, undeva, trebuia să se ascundă și sensul. Și nu-mi pare rău că am făcut lucrul ăsta, chiar dacă, poate, uneori, am trăit cu senzația că am pierdut ore sau zile din viață citind lucruri care nu erau neapărat pe gustul meu. Deci da, cred că există foarte multe punți de legătură între un filolog și un antropolog, sînt profesii învecinate. Și cred că amîndoi au, de fapt, în comun ideea de privire: trebuie să știe să privească, să-și educe ochiul cu care îmbrățișează lumea. Să privească – adică să stea alături de text, să stea alături de om, să stea alături de povestea din text sau de povestea din om, să stea îndelung, să zăbovească meditativ. Și în această ședere alături de se cuibărește, de fapt, și o ședere în sine însuși. E un fel de a te așeza lîngă celălalt, pentru ca, văzîndu-l pe el, să te vezi de fapt și pe tine, prin dialogul cu el.
Care e cea mai importantă valoare umană pentru dumneavoastră ?
(rîde) E foarte greu de răspuns la întrebarea asta. Pentru că sînt multe valori umane importante și cumva, în adînc, se leagă între ele. Dar cred că cel mai important lucru este, pentru mine, să rămîi sincer și fidel față de ceea ce ești. Dacă rămîi sincer față de ceea ce ești, chiar și-atunci cînd șchiopătezi, chiar și‑atunci cînd nu ești în cea mai bună formă a ta, chiar și-atunci cînd ești obosit de alegerea pe care ai făcut-o sau de existența pe care o duci, această sinceritate și această rămînere în matca ta, de fapt, te salvează. Mi se pare că foarte mulți oameni se pierd tocmai pentru că n-au stat niciodată pînă la capăt să înțeleagă cine sînt, unde ar trebui să se afle și în ce tip de context li s-ar potrivi să trăiască. Și‑atunci, dacă acest lucru nu e așezat cum trebuie, minciunile se îndesesc. În loc să crească un copac cu adevăruri, crește un arbore cu minciuni din ei și, la un moment dat, se privesc în oglindă și descoperă o altă realitate decît cea pe care își imaginează că au creat-o și au rostuit-o în ei. Cred, așadar, că cea mai importantă valoare e un fel de sinceritate – nu neapărat una strigată în văzul sau în urechile lumii, ci o sinceritate cu tine însuți, un fel de dialog zilnic, în care să te întrebi: mai sînt pe cărarea mea? Sau am intrat pe o cărare pe care m-au așezat alții sau m-a situat orgoliul meu? Sau m-a înlănțuit acolo nevoia mea de a deveni o imagine interesantă pentru ceilalți? Sau m-a așezat frica? De multe ori, facem anumite lucruri din frică. Sau m-a așezat singurătatea? Sau neputința? E foarte important să te întrebi dacă mai ești tu cel adevărat în ceea ce faci. Și, în măsura în care îți răspunzi da, oricît de chinuit ar fi momentul acela pentru tine, cu siguranță o să ieși din prăpastie, mai devreme sau mai tîrziu.
Seamănă cu o rugăciune. Un dialog atît de intim cu sine, încît seamănă cu o rugăciune.
Da. Probabil că undeva toate lucrurile se întîlnesc și comunică între ele, iar valoarea asta vine și dintr-un soi de relație cu Dumnezeu; pentru că, de fapt, atunci cînd ești singur cu tine, nu ești niciodată cu adevărat singur. Mai ești acolo în dialog cu Cineva și ești cu adevărat tu în măsura în care păstrezi acest dialog.
Interviu realizat de Laura DUMITRESCU
„„E foarte important să te întrebi dacă ești tu cel adevărat în ceea ce faci“”
Asta e, am privit din articol doar titlul…
Unde văd doar un șir de vorbe doritoare a face plăcere – chiar și via fals (altminteri nici nu se putea, în ale sufletului) -cititorului.
La o adică, se pleacă într-o cheie de făcut plăcere, respectiv făcînd parte dintre sloganele pe care Societatea impune să le folosim (de ce, se poate studia).
.
Dincolo de asta, pun două întrebări.
1.
Putem fi noi, adevărați în ceea ce facem?
Mai exact, ne lasă realitatea?
2.
Adevărul despre noi (și în baza căruia să fim noi cei adevărați în ceea ce facem).
N-am idee cît a dat doamna autor pe la cursuri de psihologie, dar ți se face părul măciucă, descoperind cine sîntem cu adevărat.
Iar asta ar fi nimic…
Căci știința reală despre noi este legată strîns de știința asupra înconjurătoarelor, ce ridică împreună la pătrat disconfortul.
PS
Îmi cad ochii, în textul de mai sus, la vorba „dialog viu”.
Există și dialog ne-viu?
După cum, am sentimentul că expresia de mai sus se străduie a conferi viață unui dialog care – centrat pe stilul de mai sus – tocmai de viață e lipsit.
În paralel, mă aflu primul care să admit că viața socială – parte a căreia se află cultura – impus un retezat din vitalitatea noastră (cea foarte animalică în fond).
Accept orice dispută cu un om inteligent.Poate am șanse mari să conving un avocat.Mi-e teamă să-mi susțin anumite afirmații in fața unui filolog…Dacă citesc printre rânduri sublimul meu nu este-ntotdeauna si-al Lui.Filologul citeste printre si mai multe rânduri,este inepuizabil in analize.Trăind intre ei,am învățat că-i mai bine uneori să „Mă Tac..” *
* Nichita St[nescu