Joi, 25 octombrie, în cadrul unei conferințe de presă care a avut loc la Institutul Francez din București, în prezența E.S. Michèle Ramis, ambasadoarea Franței în România, a Magdalenei Mărculescu, directoarea editorială a Editurii Pandora M/Editura Trei, a scriitoarei Leïla Slimani, Premiul Goncourt 2016, a Monicăi Ioniță, reprezentant Groupe Renault, și a Despinei Jderu, președinta juriului Lista Goncourt – Alegerea României, s-a anunțat Premiul Goncourt – Alegerea României. Scriitorul François-Henri Désérable a fost desemnat cîștigătorul Premiului Goncourt-Alegerea României pentru romanul Un certain M. Piekielny, apărut la Editura Gallimard. Juriul a fost format din reprezentanții studenților facultăților de limba și literatura franceză a șapte universități din România (Brașov, București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Sibiu și Timișoara).
Conform organizatorilor, Proiectul Premiul Goncourt – Alegerea României a fost conceput ca un instrument care să faciliteze și să accelereze cooperarea interuniversitară la scară națională, să contribuie la formarea noilor generații de critici literari specializați în literatura franceză și literaturile francofone contemporane, dar și să încurajeze publicul să descopere acest tip de creație literară. Premiul Goncourt – Alegerea României se organizează din 2013, România fiind a cincea țară din constelația Goncourt, după Polonia (1998), Serbia (2011), Liban (2012) și Italia (2013). Premiul Goncourt – Alegerea României 2017 este organizat de Ambasada Franței în România, AUF (Agenția Universitară Francofonă pentru Europa Centrală și de Est), Institutul Francez din România, Lectoratul de franceză al Universității din București și se desfășoară sub egida EUNIC România (rețeaua institutelor culturale naționale din Europa). Despina Jderu trece în revistă romanele nominalizate, care au fost votate de juriul românesc, și tendințele din literatura franceză contemporană.
Oricine s-a intersectat cu mediul literar francez actual, în calitate de specialist sau cititor pasionat, și-a dat deja seama care este poziția pe care o ocupă premiile literare și mai ales care sînt particularitățile și nuanțele unui astfel de fenomen. Aflată mai degrabă într-o poziție rezervată față de propria evoluție, literatura franceză contemporană nu încetează să își schimbe direcțiile tematice și modalitățile prin care se comunică unui public cititor curios. Curios nu atît față de scriitura individuală pe care se sprijină literatura franceză a zilelor noastre, ci față de diferitele maniere în care aceasta continuă să existe ca o prelungire a unui trecut literar impunător și inovator. De aici provine și tensiunea receptării literaturii contemporane de expresie franceză. În acest context, cele cincisprezece romane pe care Academia Goncourt, condusă de Bernard Pivot, le-a selecționat pentru Lista Goncourt de anul acesta mărturisesc și ilustrează direcții importante care individualizează scriitura de expresie franceză. Faptul literar ca efect al interogațiilor asupra lumii devine din ce în ce mai autoreflexiv și inovează formulele tradiționale la nivelul sintaxei narative. Frontierele dintre fapt și ficțiune se subțiază pînă la disoluția totală și se pare că literatura ca mod de expresie a trăirii – le vécu –, dar și ca exercițiu existențial își expune fără nici o reținere atelierele în care autorul proiectează o nouă lume posibilă. În același timp, în raport cu cititorul ideal, aceste lumi devin o posibilitate a noastră de a fi. Titlurile selectate de Academia Goncourt se grupează în jurul unor elemente intratextuale care par că asigură omogenitate literaturii franceze ca fapt și mișcare, dar în același timp conturează un itinerariu pe care nu ne rămîne decît să-l supraveghem de aproape pentru a ne convinge, în cele din urmă, dacă în jurul lui se vor organiza și coagula noi tendințe literare. Romanele care se regăsesc pe Lista Goncourt nu propun doar o regîndire a literaturii ca fenomen, ci și o regîndire a istoriei, a istoriei mari (perioada celui de-Al Doilea Război Mondial), a istoriei restrînse (conflictul franco-algerian) și a istoriei mici și foarte mici (istorii personale ale unor personaje conduse de propriile obsesii, temeri și căutări). Diferența majoră dintre Lista Goncourt de anul acesta și cea de anul trecut ține de această omogenitate pe care o putem identifica în cazul celei dintîi și care surprinde în măsura în care faptul literar avea nevoie cel puțin de niște direcții comune care să legitimeze posibilele tendințe. Putem distinge cîteva titluri care vor rămîne, cu siguranță, în conștiința critică a cititorilor de tot felul, pentru că ele continuă în mod strălucit tradiția romanului francez și ar merita, în măsura posibilităților, traduceri imediate în limba română.
Literatura autoreflexivă și marginile ficțiunii
Un teoretician francez, adept și animator al Noii Critici în perioada ei de glorie, spunea, într-un interviu acordat lui Vincent Kauffman în extraordinara sa carte despre aventurile teoriei literare, La faute à Mallarmé. L’aventure de la théorie littéraire, publicată acum cîțiva ani la Seuil, că literatura franceză își va căpăta prestigiul în momentul în care scriitorii vor demonstra că sînt pe deplin conștienți de actul scrierii ca proces și vor accesa acea componentă teoretică dezactivată între timp și care pare că nu mai afectează în nici o măsură premisele scriiturii și comportamentul textului. Romanele selectate de Academia Goncourt aduc lămuriri și par că susțin această cauză, în măsura în care este nevoie, în ciuda evoluției sale naturale, de o pledoarie pentru literatură și teorie care vine să îi confere celei dintîi un confort arhitectural și tematic.
Romanul lui Francois-Henri Désérable, Un certain M. Piekielny (Gallimard, 2017), se înscrie într-un mod armonios în această categorie literară autoreflexivă. Textul lui Désérable pune punct pactului ficțional între cititor și autor, suspendă limitele ficțiunii și reinstituie, în maniera sa poststructuralistă, autosuficiența spațiului literar. Autorul implicit, care pare că echivalează cu Désérable însuși, pleacă în căutarea acestui domn Piekielny, personaj‑motiv al scrierii lui Romain Gary, La promesse de l’aube. Désérable inovează în profunzime tehnicile romanești și revine, sub pretextul anchetei, la condiția actului scrierii și la controversa adevărului în literatură. Roman al sfidării formale, Un certain M. Piekielny readuce în discuție strategiile tradiționale romanești și necesitatea literaturii de a se arăta cititorului ei mai transparentă și mai naturală. Mai mult decît atît, dacă este permis, chiar în atelierul ei, în timp ce este gîndită și proiectată. În urma acestor riscuri asumate atît la nivel structural, cît și tematic, rezultă un splendid roman, căruia nu i se poate reproșa nimic și care îl plasează pe autorul său în rîndul celor mai rafinați scriitori francezi, devenind astfel inevitabil.
Construit pe fundamentul scrierii ca necesitate excesivă, deci ca obsesie, romanul lui Yannick Haenel, Tiens ferme ta couronne (Galimard, 2017), revine la marea literatură prin căutarea prilejului perfect de a vorbi despre singurătatea și condiția scriitorului care își ratează existența. Căutarea autorului pornește de la obsesia personajului său de a scrie un imens scenariu despre Herman Melville și de a găsi în cele din urmă un regizor care să accepte un astfel de scenariu indezirabil: ,,J’étais fou peut-être, mais j’avais écrit ce scénario pour faire entendre ce qui habite la solitude d’un écrivain“. Plasticitatea imaginilor este deopotrivă indusă prin interferențele care aduc împreună literatura și cinematografia, dar și prin multiplele capacități ale limbajului de a construi și suspenda tensiunea actului creator prin strategii ale ironiei și ale umorului negru. Romanul lui Haenel reconfigurează, à la manière de Houellebecq, resemnarea totală și izolarea celui care, expulzat din propriile iluzii, nu se mai poate integra lumii. Întotdeauna conștient de propria scriitură și de propriul proces creator, autorul regîndește mizele romanului și nuanțele diferitelor modalități de a reda, prin limbaj, dar fără a îl exploata inutil, suferința și disperarea înfiorătoare pe care le dovedește un om în fața propriului sfîrșit. Deși la nivel tematic Haenel nu inovează neapărat spațiul literar, el reușește pe alocuri să își consolideze un stil propriu, care cade, la scurt timp, în propriile capcane, transformînd întregul roman într-un șir de dislocări stilistice.
Căutarea adevărului în și prin literatură pare să atingă, totuși, un punct nevralgic în romanul solid al lui Philippe Jaenada, La serpe (Julliard, 2017). Aici, romanul devine un prilej de anchetă obsedantă și pe alocuri paranoică. Personajul central, Henri Giraud, devenit mai tîrziu scriitor, sub numele de Georges Arnaud, devine principalul inculpat al unei triple crime. În urma procesului este achitat, dar nu eliberat însă de suspiciunea că legătura sa cu uciderea celor trei membri ai familiei (tatăl său, mătușa sa și bona) este directă și merge mult mai departe decît mărturisește inculpatul. Autorul revine astfel la acest caz controversat, prin interogarea propriei ficțiuni și a ficțiunii pe care Arnaud o va construi la întoarcerea sa în Franța, după lungul exil în America de Sud, promovînd imaginea unui scriitor inocent, preocupat cu precădere de sinceritatea și forța literaturii ca mijloc de expresie a lumii. Ancheta autorului este deopotrivă vizuală, livrescă și autentică, mergînd pe controversata pistă a cazului Henri Giraud pentru a afla și a pune astfel în discuție componența adevărului în literatură. Și Jaenada, la fel ca Haenel și Désérable, regîndește poziția pactului ficțional și pertinența cititorului aflat în fața textului literar ca singură dovadă a sa de a exista. Ce i se poate reproșa lui Jaenada, la sfîrșitul acestui roman de aproape 650 de pagini, este cu precădere acea componentă intens hiperbolizantă a stilului narativ prin care se propune un adevăr întreg, total, care sufocă în cele din urmă plăcerea descifrării unei imense enigme, uitate de cîteva zeci de ani. (continuare în numărul viitor)
Despina Jderu este președinta juriului Lista Goncourt – Alegerea României