Anathema, formă particulară de evoluție

  • Recomandă articolul

19 aprilie 1994. Sala Polivalentă. Primul concert Anathema în România. Al doilea avea loc peste două zile, la Timișoara. Aveam opt ani atunci și singurele mele amintiri palpabile din anul acela se referă la parcursul României la Campionatul Mondial de Fotbal din Statele Unite.

 

Ascult Anathema de prin 2002, cînd eram în liceu și luam primele contacte reale cu muzica rock considerată de unii underground, iar de alții satanistă. În perioada aceea, ascultam și alte trupe provenite din subgenuri nu tocmai mainstream. Crematory erau gothic, Lake of Tears erau în principal doom/gothic, iar Tiamat erau tăticii death-doomului. Mai erau și alte formații care m-au impresionat și mi‑au influențat puternic adolescență (My Dying Bride, Paradise Lost, Katatonia). Cu cîteva dintre aceste banduri am pierdut contactul, altele nu au modificat aproape nici o notă în muzica lor, chiar dacă au trecut mai bine de 15 ani de atunci. E cazul, în principal, al britanicilor de la My Dying Bride. Nu în ultimul rînd, există formații pentru care nu am mai avut efectiv niciun interes. Și mai există și categoria Anathema. Poate vă întrebați ce are special această trupă din Liverpool, înființată în 1990. Și mă voi opri, pentru început, doar asupra a  trei aspecte. Primul ar fi că muzica lor este foarte dificil de încadrat într-un gen muzical, fie el rock sau metalic. Despre acest subiect am vorbit și cu basistul trupei, Jamie Cavanagh, într-un scurt interviu, înainte de concertul de la Arenele Romane (24 octombrie 2017, în cadrul ARTmania Bucharest Blast, ediția a doua). Al doilea argument îl reprezintă evoluția de la album la album. Foarte greu se pot trasa linii directoare de la un album la precedentul. Cu alte cuvinte, britanicii nu au scris niciodată același album de două ori. Al treilea argument, poate cel mai subiectiv, se referă la apropierea dintre fanii români și trupa din orașul Beatles-ilor. Nu mai ține nimeni socoteala spectacolelor Anathema în România. Probabil că numărul a ajuns undeva la 15 sau 17. Sperăm că vor continua și în anii următori.

Michael Jackson, Uriah Heep ’92, Scorpions ’93, Anathema ’94

Dar cum arăta Bucureștiul în materie de concerte metalice la începutul anilor ’90, cînd Anathema a venit pentru prima dată în România? La o primă căutare pe Google, informațiile sînt foarte puține și deloc relevante pentru acei ani. Subiectul în sine merită măcar un articol foarte bine documentat, dacă nu chiar o întreagă carte. Un demers în zona aceasta a început Nelu Stratone, prin volumul Rock sub Seceră și Ciocan (2016, Hyperlite­ratura), ce cuprinde perioada 1961-1989. Volumul va fi urmat de alte două cărți. Cea relevantă pentru acest articol se va intitula Rock în Timpuri Noi – anii ’90, pe care o aștept cu interes. Revenind la Anathema, nu sînt foarte multe turnee care trecuseră prin România îna­inte de Manic Depression, din 1994. Acesta a pus pe harta metalică Bucureștiul (19 aprilie) și Timișoara (21 aprilie), alături de alte orașe importante, precum Hamburg, Berlin, Tillburg (Olanda), Ghent, São Paulo, Londra, Vilnius sau Copenhaga. Ce concerte văzuse Bucureștiul pînă atunci? În 1992, în țara noastră se desfășurase un spectacol grandios, poate cel mai aclamat din anii ’90. Și mă refer aici la concertul susținut de Michael Jackson în fața a 70.000 de spectatori, pe fostul stadion 23 August. Data de 1 octombrie 1992 a rămas legendară pentru istoria concertelor din România. Recordul de spectatori a fost egalat abia în 2007 de fantasticii Rolling Stones1.Tot în 1992, au concertat la București britanicii de la Uriah Heep (11 septembrie 1992, Arenele Romane), în timp ce nemții de la Scorpions ne-au vizitat pentru prima dată în 1993, pe Stadionul Dinamo din București (21 septembrie). După care a urmat Anathema. Despre acel concert, Vincent Cavanagh își amintește lucruri cu adevărat spectaculoase. Într-un interviu acordat Evenimentului Zilei în 2008, solistul trupei vorbea despre haosul pe care-l presupunea un concert într-o țară din fostul bloc comunist, la mai puțin de cinci ani de la trecerea la democrație:

„Imaginează-ţi mii de oameni care nu mai fuseseră la un astfel de concert pînă atunci… a fost aproape o revoltă populară. Nici jandarmii români nu mai participaseră la prea multe concerte rock şi nu ştiau cum să ţină situaţia în frîu. Cînd cei din primele rînduri au început să se împingă, jandarmii nu au ştiut ce să facă. Aşa că au început să se ia la bătaie cu fanii. Ceea ce ne-a enervat cumplit, aşa că noi, la rîndul nostru, am început să ne îmbrîncim cu forţele de ordine. A fost o oră de haos complet. Dar a fost fenomenal“2.

După cele două concerte din 1994, Anathema ne-a mai vizitat țara în mai multe rînduri, Sibiu și București fiind două dintre destinațiile lor favorite.

Nimic despre monotonia prezentului și rețelele de socializare

Festivalul ARTmania Bucharest Blast, aflat deja la ediția a doua, ne-a propus inițial două nume extrem de bine cotate în zona de metal. Anathema (alternative rock, post rock, progressive rock) și Alcest (Franța, metalgaze, post-metal) urmau să ridice temperatura (destul de scăzută) din București, marți, 24 octombrie, la Arenele Romane. Din păcate, din motive obiective (drumurile din România ar fi cauza, conform ARTmania), concertul francezilor nu a mai avut loc. Chiar înainte de spectacol, am reușit să vorbesc cîteva minute cu Jamie Cavanagh, membru în Anathema.

Artistul a menționat continua evoluție Anathema, considerînd că nu există nici o afinitate între muzica lor și muzica unor trupe cu care fuseseră inițial asociați. Mă refer la My Dying Bride și Paradise Lost. Jamie afirmă că influențele cele mai semnificative în cazul Anathema se numesc Pink Floyd și The Beatles. L-am întrebat mai apoi pe basist ce părere are despre muzica progresivă, în contextul în care Anathema a obținut recent premiul pentru albumul anului la gala revistei britanice Prog. Muzicianul nu privește proiectul Anathema ca pe o trupă progresivă și nici nu ascultă acest gen muzical. Mai mult, îi vede pe The Beatles ca fiind cei mai progresivi muzicieni pentru istoria muzicii din secolul al XX‑lea. Tot în același registru i‑a inclus pe Radiohead și Pink Floyd. În plus, Jamie Cavanagh apreciază muzica scoțienilor de la Mogwai, pe care nu îi vede deloc făcînd parte din universul prog. Referitor la audițiile recente, basistul a ținut să amintească o serie de artiști ambientali, cîteva podcasturi, dar și lungi sesiuni de spoken word.

Discuția a continuat apoi în direcția rolului din ce în ce mai important pe care îl are în trupă solista Lee Douglas, care și-a început activitatea în Anathema în 1999, asigurînd la început registrul de backing-vocals. Jamie a amintit de piesa Barriers, de pe A Fine day to Exit (2001), piesă pe care Lee o improvizează uimitor în concerte. Un alt aspect demn de menționat este și faptul că solista născută în Liverpool a preluat în repertoriu piese scrise inițial pentru o voce masculină. A Simple Mistake și Dreaming Light sînt două exemple în acest sens. Jamie Cavanagh a mai amintit și faptul că muzica Anathema din 2017 (albumul The Optimist, produs de Kscope) nu are nimic de a face cu monotonia prezentului și nici cu iritarea pe care o produc adesea rețelele de socializare. Basistul nu se declară un bun cunoscător al social-media (Instagram, Facebook, Twitter) și consideră că ar avea destule de îmbunătățit în comunicarea online cu fanii. Dacă ar fi să aleagă una dintre aceste rețele, muzicianul s-ar opri mai mult ca sigur la Instagram, fiind pasionat de fotografie. Referitor la primul concert Anathema din România (laitmotivul acestui articol), Jamie spune că, în prezent, lucrurile sînt mult mai bine organizate decît atunci, la nivel de turnee. De asemenea, dacă atunci se ocupa și de partea de lumini în concertele Anathema, în prezent, basistul este tour-manager. Ultima mea întrebare s-a referit la albumul pe care l-ar recomanda unui nou ascultător de Anathema. Răspunsul lui Jamie a fost fără echivoc: Weather Systems (2012).

Concertul de la Arene

Turneul european The Optimist a început pe 22 septembrie, la Glasgow (Scoția), și se va încheia la Luxemburg pe 18 noiembrie. Pe 24 octombrie, bandul din Liverpool a poposit la București, în cadrul ARTmania Bucharest Blast. Concertul a început în forță, la ora 21.00, cu piesa instrumentală San Francisco, urmată de deja clasicele Untouchable part 1 și Untouchable part 2 de pe Weather Systems, 2012.Trupa a trecut apoi în ritm alertat prin albumele cele mai noi. Au avut întîietate The Optimist, albumul pe care îl promovează în prezent (Can’t Let Go, San Francisco, The Optimist, Springfield, Endless Ways), Judgement (1999, album extrem de apreciat în țara noastră (Deep, Pitiless, Forgotten Hopes, Destiny is Dead). Anathema a inclus și cîteva piese clasice, care, din păcate, nu au beneficiat de un sunet pe măsură. Și mă refer în principal la Closer (A Natural Disaster, 2003), cea mai electro melodie din cariera Anathema. Efectul pe voce folosit de Vincent (distorsionat, cu un aer de Star Trek sau Star Wars) s-a auzit mult prea tare față de celelalte instrumente. A doua piesă, a cărei interpretare m-a deranjat (fiind chiar cîntecul meu favorit), a fost Fragile Dreams (de pe Alternative 4, 1998). Aici, chitara lui Danny Cavanagh aproape nu s-a auzit. Alternative 4 a fost cel mai lung arc în timp pe care Anathema l-a desfășurat la București. Nu au revizitat perioada doom și gothic și au stat foarte puțin în anii ’90. La capitolul puncte forte, voi remarca în special modul în care a sunat vocea lui Lee Douglas, cu un plus pentru momentul de omagiere a victimelor din Colectiv (30 octombrie 2015). Trupa a reamintit de acel moment tragic, dedicîndu-le totodată un cîntec extrem de emoționant. A Natural Disaster i-a sensibilizat pe toți cei prezenți la Arenele Romane. Mo­mentul A Fine Day to Exit (2001) a fost un contrapunct excelent la direcția actuală pe care o îmbrățișează Anathema. Barriers și Pressure au sunat impecabil.

Nu a fost neapărat cel mai bun concert Anathema la care am participat (cu greu va fi depășit momentul Silver Church 2010), însă căldura fraților Cavanagh se completează incredibil de bine cu melancolia lui Lee Douglas, cu precizia toboșarului Daniel Cardoso, dar și cu ruperile de ritm oferite de jolly-jokerul John Douglas (fratele lui Lee). Sensibilitate, tristețe, optimism, toate într-o seară ploioasă de octombrie la București.

 

 

 

  1. http://www.capital.ro/michael-jackson-la-bucuresti-in-1992-127382.html
  2. http://evz.ro/vincent-cavanagh-am-crezut-ca-vom-fi-arestati-in-romania-805908.html.

Adaugă comentariu

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }