Lumea literară românească are parte de o nouă frămîntare, provocată de decernarea titlului de „Scriitorul anului“ lui Gabriel Chifu, pentru volumul Ploaia celor trei sute de zile (Editura Cartea Românească, 2017). Proiectul „Scriitorul anului“ aparține Uniunii Scriitorilor și a ajuns la a doua ediție. Un juriu desemnează, timp de 12 luni, un scriitor al lunii, iar dintre cei 12 finaliști se alege „Scriitorul anului“. Se începe cu scriitorul lunii noiembrie din precedentul an și se încheie cu scriitorul lunii octombrie al anului în curs.
Toată problema este că Gabriel Chifu are funcție de conducere atît la Uniunea Scriitorilor, cît și la revista România literară, care mediatizează evenimentul. Or, premiul atribuit lui Gabriel Chifu pare o afacere de familie, una în care „ne premiem noi între noi“, una care n-ar trebui să se întîmple. Nu discutăm aici valoarea cărții lui Gabriel Chifu – care a avut cronici elogioase în România literară –, ci discutăm doar procedeul.
Situația nu-i una care să dea credibilitate acestui premiu, una care să facă din acest premiu unul onorabil. Altfel spus, nu poți să amesteci mere, pere, corcodușe și să spui ce dulceață minunată a ieșit! Pe lista de finaliști sînt scriitori fără funcții de conducere în Uniunea Scriitorilor, sînt oameni care au avut și relații mai reci sau chiar divergențe cu Uniunea Scriitorilor. Cu Gabriel Chifu este altceva! El este un om care conduce, împreună cu Nicolae Manolescu, Uniunea Scriitorilor și revista România literară. Pentru evitarea oricăror suspiciuni, domnia sa fie se putea suspenda din funcțiile de conducere, măcar temporar, fie se recuza de la nominalizare. În general, premiile au o doză de relativitate (inclusiv Premiile Nobel, care au recompensat și mari autori, dar și autori despre care nimeni nu-și mai amintește nimic), așa încît încă un premiu acordat lui Gabriel Chifu nici nu-l face mare scriitor, nici nu-i coboară cota. El este tot acolo și tot o viitoare istorie literară nepătimașă și nepartizană va spune unde îi este locul în literatura română. Practic, acest premiu, „Scriitorul anului“, nu-i slujește la nimic lui Gabriel Chifu, fiind doar o formă prin care, din nou, Uniunea Scriitorilor aprinde un incendiu, iar vîlvătaia riscă să cuprindă întreaga casă.
Să mai subliniem un lucru. Premiul are și o valoare financiară, inclusiv pentru finaliști, iar banii sînt publici: 5.000 de lei pentru finaliști, 30.000 de lei pentru cîștigător. În general, se vorbește despre grija pentru banul public. În acest caz, există și o implicită valoare morală a premiului. Acesta ar trebui acordat după criterii în care Uniunea Scriitorilor să arate deschidere, adică o formă de fair-play care să nu lase loc contestării, contestare care să poarte numele de conflict de interese. Primești un premiu și ești, în același timp, în interiorul instituției care decide premiul, într-o funcție de conducere. E un premiu fără glorie, fiind acordat în răspăr față de cei care așteaptă mai multă obiectivitate din partea Uniunii Scriitorilor, după ce a mai existat o contestare, acum doi ani, cînd Gabriel Chifu a obținut Premiul Eminescu.
Aflu ca Gabriel Chifu a cedat premiul redacției revistei România literară. Și această cedare nu pare corectă, cîtă vreme circuitul banilor are aceleași coordonate, practic vorbim de o privilegiere a unei redacții din care Gabriel Chifu face parte. De ce n-a cedat banii unor rezidențe de creație pentru tineri scriitori? De ce n-a oferit acești bani pentru tiparirea unor volume ale unor debutanți? Este foarte important să spunem că dacă „Scriitorul anului“ era un premiu privat, juriul își putea premia rudele sau prietenii și nimeni n-ar fi avut nimic împotrivă. Numai că banul public te obligă la mai multă rigoare în atribuirea premiilor. Departe de mine gîndul să cred că Gabriel Chifu este ahtiat după premii. Cred că un scriitor este premiat, în primul rînd, prin legătura directă cu cititorii, cei care decid, prin cumpărarea și comentarea cărților, cît de valoros este un scriitor. Nu cred că Gabriel Chifu se poate plînge că nu are cititori! Și atunci, de ce s-a ajuns în această situație, care nici lui nu-i face cinste? Să fie vorba de o sfidare a juriului, uite, domnule, vrem să-l premiem pe Gabriel Chifu și nu ne pasă de reacții! Să fie vorba de o Uniune a Scriitorilor dezinteresată de reacțiile opiniei publice și care decide abuziv, peste reguli și bun-simț? Să fie vorba de o hipertrofiere a judecății, în care doar noi contăm?
E de amintit și componența juriului: Mircea Mihăieș (președinte), Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Eugen Negrici, Nicolae Oprea, Alex. Ștefănescu, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir. Un juriu care s‑a străduit, 12 luni, să pară echilibrat în opțiuni și care, la sfîrșit, îl alege pe Gabriel Chifu. Titlul „Scriitorul anului“ a avut și un revers al medaliei. Bogdan‑Alexandru Stănescu a fost declarat „scriitorul lunii mai 2017“, pentru volumul Copilăria lui Kaspar Hauser (Editura Polirom, 2017). Bogdan-Alexandru Stănescu a comunicat public faptul că nu dorește să facă parte dintre finaliști: „Vreau să anunț aici că refuz această nominalizare, cît și participarea la Gala Scriitorul Anului 2017. Le mulțumesc criticului literar Mircea Mihăieș și profesorului Eugen Negrici, coordonatorul tezei mele de doctorat, doi oameni pe care îi respect enorm. Prezența altor persoane în juriul respectiv, însă, face ca tăcerea și acceptarea mea să fie dovezile unei duplicități pe care n-o suport nici la alții, darmite la alții. Sînt oameni care, eufemistic vorbind, au alte valori decît mine și de care nu vreau să-mi leg numele în nici un fel. Dorm destul de puțin și, atunci cînd o fac, aș vrea să dorm liniștit“. Retragerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu face decît să confirme că un premiu, oricît de tentant financiar ar fi, este important și în funcție de cine ți-l acordă. De fapt, Bogdan-Alexandru Stănescu a refuzat să fie „anexat“, să fie folosit, să devină „un trofeu“. Un semn de verticalitate morală! Cum spuneam, Bogdan-Alexandru Stănescu rămîne cu cititorii săi, iar Gabriel Chifu cu un premiu care nu-l onorează și care nu-i servește la nimic. E doar orgoliu, sfidare, jocuri care puteau fi evitate. Un premiu care putea să devină un reper, ajunge să fie tîrît de Uniunea Scriitorilor într-o cruntă deziluzie.
Şi pentru că s-a pomenit numele lui I.L.CARAGIALE, îmi permit să intervin. De ce? Simplu: Dacă răsfoim colecţia ziarului „Adevărul”, pe anul 1902, multe avem – nu doar a afla, cât mai ales, a învăţa. Mai întâi de toate, reflectând la Procesul Caragiale – Caion. Ce vra să zică şi… Justiţia! Degeaba are ca simbol o Balanţă. Ea, biata, are două talgere, dar judecata nu păstrează echilibrul, pe verticală, ci se-nclină… după cum li-s … interesele. Aşa a fost, aşa va fi întotdeauna. Ei bine, Caion nu va putea dovedi – în nici un chip – acuzele formulate în presă. Superb se vor comporta cei trei avocaţi ai lui Caragiale, magistrul fiind, după cum se ştie, Delavrancea. Şi cu toate acestea, cum credeţi dvs., dragilor de mileniul al III-lea, că o va-ntoarce („ca la Ploieşti”), onorata Justiţia anului 1902? Ajungându-se la concluzia că respectivul Caion „nu a cauzat prejudicii materialului reclamantului”, nici mai mult – nici mai puţin – verdictul fi-va: „Achitat!” Halal justiţie! Să mai repetăm binecunoscuta replică a văduvei Leanca „Dar cu onoarea mea… cum rămâne dom’ judecător?!” (Justiţie). Ar mai avea vreun rost?! Cine i-ar fi „reperat-o”, Doamne?!
Şi colac peste pupăză (cum se zice-n popor), Academia Română nu premiază nici volumul Momente (1902), justificând un dureros „nu-i momentul…” Dar, fi-va momentul cel trist, când Maestrul dramaturgiei noastre părăseşte Ţara! Cât de nechibziuiţi ne-am dovedit, noi, Românii, adeseori?!
Şi totuşi, ceea ce prea puţini ştiu, în sala de judecată s-a aflat, la un moment dat, şi falnicul Nicolae Iorga, negreşit, simpatizând cu Nenea Iancu, firesc! Ei bine, cunoscându-se spiritul vulcanic şi orgolios al corpolentului istoric, nemulţumit de o replică ce-l viza, nici mai mult – nici mai puţin – îl provoacă la duel pe cine credeţi?! Chiar pe Gh. Danielopol (1837-1913) – specialist în Drept roman, decanul Facultăţii de Drept de la Universitatea Bucureşti. Totul a rămas la stadiul de… provocare, dar reţinem că acel momentul acela a fost extrem de fierbinte… în cele două tabere care s-au fărâmiţat spiritele!…
Aşadar, stimaţi cititori, nu încercaţi vreun dialog – duelesc, nu se merită, zău! Păţim, precum în caricatora ce a însoţit comentariul, în „Adevărul” anului 1902, caricatura duelistică: N. Iorga – prof. dr. Gh. Danielopol, – şi e păcat!
A se reţine Premiul, cu pricina, va deveni, să reţinem, un SUPLIMENT al revistei ROMÂNIA LITERARĂ. E demn a reţine! O decizie cu bătaie lungă. Să fim iertători! Doar un modest punct de vedere – şi, iertăciune, nu vreau să supăr pe nimeni, credeţi-mă! Se cuvine să fim, puţintel, îngăduitor, cât un bob de linte! Doamne ajută!
Parafrazand idealul calatorilor cam asta ar fi rostul scriitorului nostru: nu conteaza unde ajungi cat timp calatoresti la clasa intai.
Ce pacat ca nu exista suficiente locuri acolo pentru toti scriitorii…
Pentru comentatorul Valeria: La ce funcție vă referiți? La cea de consilier editorial al unei edituri aflate în conflict cu USR? Ce însemnă ”funcție” în mintea dvs.? În cazul meu funcția are tot atâta legătură cu acea nominalizare precum are cea a gândirii cu postarea dumneavoastră.
Bine spus d-le Ovidiu! Va saluta un coleg de liceu!
Jenant si pentru don’ Chifu, dar jenant si pentru Stanescu, urcat tot de functie pe post de scriitorul lunii. Sa fim ceva mai lucizi, domnilor!
foarte bine scris acest comentariu reușind să cumpănească între argumentație și informare pertinentă și polemica în limitele decenței intelectuale…. à bon entendeur , salut!!!
Tensiuni provinciale.
Citesc acest articol de la mii de km distanta si remarc aceleasi probleme derizorii generate de oameni care ocupa functii si le folosesc dupa cum vor, nu dupa reguli. O problema a tarilor in curs de dezvoltare unde mecanismele de selectie sociala sunt putin determinate de metode clar definite ci in principiu de relatii si coruptie. La fel ca in politica romaneasca si in cultura ai gasti care vor sa controleze putere si acces la resurse.
Mai pe scurt „niste derbedei”!
Cat de relative sunt premiile acordate, nu numai in domeniul literar, in tara noastra, nu e, cred nevoie sa mai amintesc.
Imi vine totusi in minte acum, doar cine a fost primit in Academia Romana in locul lui I. L. Caragiale. Ce se mai amiteste oare despre acel ,, academician”sdi ce se mai vorbeste despre Caragiale.
Cat priveste acordarea premiului si destinatia lui, tot nenea Iancu ne lamureste, prin gura lui jupan Dumitrache, zis Titirca Inima Rea : Punem banii in buzunarul alalalt si zicem ca ne-am dus. ( premiat)
Nu este prima oara cand un premiu al USR, decernat unui membru din conducerea Uniunii si a revistei Romania literara, provoaca nedumerire, daca nu chiar scandal. Articolul de mai sus ne reaminteste faptul ca Gabriel Chifu este un om care conduce, împreună cu Nicolae Manolescu, Uniunea Scriitorilor și revista România literară, si ca acum doi ani „a mai existat o contestare, cînd Gabriel Chifu a obținut Premiul Eminescu”. Premierea intre colegii conducatori si partenerii de redactie (de gasca?) pare sa fie o traditie la USR si Romania literara. Sa ne amintim ca in mai 2006, la Teatrul National din Bucuresti s-au acordat Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2005, in cadrul unei gale moderate de Nicolae Manolescu presedintele USR si directorul Romaniei literare. Unul din cele doua premii speciale a fost atribuit lui Alex Stefanescu, autorul Istoriei literaturii romane contemporane, 1941-2000, pe atunci redactor sef al revistei Romania literara. Juriul, alcatuit din Gabriel Dimisianu (presedinte), Daniel Cristea-Enache, Mircea A. Diaconu, Dan C. Mihailescu si Cornel Ungureanu (membri), nu a tinut cont de aprecierile unanim negative primite din partea cercurilor literare si a recompensat o productie sub-mediocra a lui Alex Stefanescu doar pe motiv ca acesta era redactorul sef al revistei. Culmea ironiei este ca, dupa acordarea premiului, potrivit relatarilor din presa literara, presedintele USR a tinut sa motiveze acordarea premiului lui Alex Stefanescu, precizand ca „Premiile speciale n-au mai fost acordate pina acum de Uniunea Scriitorilor din Romania, dar ca acestea exista in toata lumea si ca, in Romania, ele sint acordate, in 2006, pentru carti „iesite din tipare, care nu pot fi clasificate“ (sic). Ca sa vezi motivatie!: Nu clasificarea calitativa conta ci pozitia lui Alex Stefanescu in redactie.