În cadrul Festivalului Internațional „Mihail Sebastian“, la Muzeul de Istorie „Carol I“ din Brăila, a fost lansat romanul Credinciosul meu dușman de Elena Dumitrescu-Nentwig, Editura Limes, 2017, o poveste despre o fată de liceu, evreică, violată de un ofițer de Securitate. Umbra Securității se întinde peste întregul roman, cuvîntul din titlu, „credincios“, fiind un sinonim pentru „însoțitor/urmăritor“. Elena Dumitrescu-Nentwig este o celebră cîntăreață de operă, stabilită în Germania în anii ’70 ai secolului trecut, care, de cîțiva ani, scrie proză cu tentă memorialistică.
De ce ați vrut să scrieți un roman a cărui acțiune se petrece în vremea comunismului?
Comunismul a fost, pentru mine, cea mai mare decepție. Tatăl meu a fost comunist din 1946. A fost un om simplu, muncitor, dar extrem de talentat; era un chitarist plin de charismă și cu care eu am cîntat pe scenă, de la vîrsta de 3 ani. El a crezut că acest comunism este o speranță. Și noi, copiii, eram încadrați în această propagandă comunistă și eram îndoctrinați. Cînd am primit cravată de pionier, am crezut că este ceva grozav pentru mine.
Personajul principal al cărții este o fată, o evreică, care în clasa a X-a este violată de un ofițer de Securitate. A existat în realitate un asemenea personaj?
Personajul meu, Mary Schor, a existat, într‑adevăr, și a fost exmatriculată din școală pentru un banc, despre carnetul UTC. Un banc inocent, o obrăznicie a unei fete. Pentru asta, toată familia ei a intrat în anchete la Securitate, iar tatăl ei a fost deportat la Poarta Albă. Tatăl ei a fost un om care a dorit să nu lase nepedepsită fapta ofițerului de Securitate și a deschis proces, și după proces, terminat fără nici un rezultat, tatăl fetei a fost bătut pe un cîmp, lîngă Ianca, iar apoi încarcerat la Poarta Albă.
Dumneavoastră nu sînteți evreică și totuși ați vrut ca personajul principal să fie o evreică, o tînără fată, care are de pătimit în vremea comunismului. De ce?
M-aș rușina să uit o etnie, să uit un om care a suferit din cauza fascismului sau a comunismului. Sînt contra oricărui sistem totalitar, care umilește și nu lasă o persoană să se dezvolte. Vreau să scriu despre aceste lucruri pentru că mă tem că extrema stîngă și extrema dreaptă sînt astăzi în parlamentele din Europa, inclusiv în Germania, și noi trebuie să avertizăm asupra pericolului extremismului. Merg și la o întîlnire la un liceu, acolo unde am învățat, cînd eram adolescentă, aici la Brăila, și vreau să le spun tinerilor de ce anume trebuie să se ferească. Și eu am suferit. Nu am puterea, nu am curajul să scriu o carte despre mine, și nici nu vreau. Găsesc că este mai important să scriu despre o soartă colectivă.
În ce sens ați suferit? Ați spus că ați avut o bursă de studii.
Trebuie să recunosc faptul că, în comunism, școlile erau bune. Pe mine m-a încurajat o profesoară de limba și literatura română, Lica Paulescu, să urmez Școala Populară de Artă. Primele două lieduri le-am cîntat pe versuri de Eminescu. O profesoară de acolo m-a ajutat să urmez cursuri de canto, lecții pe care mi le dădea gratuit, eu nu aveam cu ce să plătesc. Apoi, am avut o bursă pentru a urma facultatea, Conservatorul la București, unde am avut doi profesori extraordinari, Valentin Teodorian, un român care a văzut în mine un mare talent, și Hero Lupescu, un evreu care m-a ajutat enorm. După terminarea facultății, am fost solistă la Opera din Iași, apoi, cu foarte mari greutăți, mi s-a dat voie să plec în străinătate unde am făcut o carieră spectaculoasă, într-un timp foarte scurt. În 1977, am venit pentru două spectacole de gală la Iași și mi s-a luat pașaportul din aeroport. 17 luni nu am mai putut să plec. 17 luni în viața unui cîntăreț, cu multe contracte, cu multe înregistrări, asta e o catastrofă. Eu nu puteam pleca din Iași. Dacă soțul meu, din Germania, nu s‑ar fi luptat pentru mine, dacă n-ar fi intervenit Ambasada Germaniei să fiu eliberată din acest exil forțat, cred că n-aveam nici un fel de șansă pentru cariera internațională pe care o începusem. Pînă la urmă, am primit pașaportul, exact la fel de nemotivat cum mi l-au luat. Cînd, acum trei ani, am vrut să-mi văd dosarul de la CNSAS, nu era nimic, dosarul meu era gol, doar o aprobare a Securității pentru un pașaport. Sînt fericită că tinerii de azi pot călători oriunde doresc, că pot lucra oriunde în Europa, că nu trebuie să aștepte aprobare ca să primească un pașaport.
O evreică umilită de Securitate este și o formă implicită de polemică față de cei care spun că sînt evrei care au contribuit la instalarea comunismului?
Am început cartea gîndindu-mă și la aportul evreilor la instalarea comunismului în România. Numai că am înțeles că sistemul comunist le-a făcut rău și evreilor, și romilor, și românilor, nimeni n-a scăpat de persecuțiile și teroarea comunistă. Cînd am cîntat în Israel, am vrut s-o întîlnesc pe această Mary Schor, care îmi fusese colegă la Conservator. M-a frămîntat această situație: cum o fată frumoasă și talentată, o evreică, ajunge să fie distrusă de comunism? Eu nu fac politică, dar privesc și înțeleg suferința tuturor. Suferința, în comunism, a fost a tuturor, pentru că acest sistem era degradant, ne umilea pe toți, și era total lipsit de încurajarea creativității. Elita creatoare era întotdeauna suspectă, pentru că cei care ne conduceau erau niște idioți.
Cum v-ați simțit lansînd cartea la Brăila, în cadrul Festivalului Internațional „Mihail Sebastian“?
A fost mare onoare, dar și o nostalgie, care mi-a amintit de spectacolul Steaua fără nume, care m-a emoționat pe vremea cînd eram adolescentă. Mihail Sebastian este legat de tinerețea mea. Mă bucur de excelenta organizare și primire pe care mi-a făcut-o Federația Comunităților Evreiești din România și Muzeul de Istorie „Carol I“ din Brăila, prin minunatul lui director, domnul Ionel Cândea. Am fost emoționată să văd în sală atîția oameni care aveau ochii în lacrimi. Ei își aminteau de suferința lor, de suferința părinților și a bunicilor, de suferința de dinainte de război, de suferința din cel de-Al Doilea Război Mondial, de suferința celor care au trăit în diaspora, care au trebuit să plece din România în vremea comunismului. Evreii reprezintă un popor talentat, sînt un popor curajos, eu am întîlnit mulți evrei extraordinari în meseria mea, sînt mulți evrei în artă, sînt toleranți, sînt liberali. La New York, am întîlnit evrei care ne-au iubit, pe mine și pe soțul meu, care era german, un reprezentant al părții bune germane, a umanismului, era un mare cîntăreț de operă, și evreii din New York i-au apreciat arta, l-au primit extraordinar. Iar la Tel Aviv, am cîntat odată cu o orchestră din Israel, noi fiind soliști din Germania. A fost un eveniment extraordinar.
Dar nu așa trebuie să se întîmple? Arta nu trebuie să-i apropie pe evrei și pe germani, dincolo de Holocaustul din cel de-Al Doilea Război Mondial?
Așa trebuie să fie. Emoția pe care o transmite opera trebuie să servească acestei întîlniri în care istoria nu trebuie uitată, dar înțelegerea trebuie să adune oamenii împreună, indiferent de etnie.
Pagină realizată de Ovidiu ŞIMONCA