„Am simţit că fac cuiva dreptate cu cartea asta“ (video)

Comparat cu intensitatea prozelor poetice ale Aglajei Veteranyi, romanul Tatianei Ţîbuleac este deopotrivă o carte a împăcării şi o carte despre „nedragoste“, o poveste despre violenţă şi despre cuvintele spuse în ultimul moment, confesiunea unui pictor care îşi rememorează copilăria traumatică, de fiu al unor emigranţi polonezi din Londra. Despre Vara în care mama a avut ochii verzi am vorbit cu Tatiana Ţîbuleac la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara.

 

Cum ai ajuns la această formă a cărţii, am în vedere şi acele inserturi, oarecum izolate de celelalte capitole ale cărţii, pe care unii le-au considerat a fi poezie?

M-a flatat chestia asta cu poezia pentru că eu nu scriu poezie. Şi niciodată n-am încercat să scriu poezie. Mi se pare foarte greu, nu oricine poate scrie poezie. Nu m-am gîndit la aceste inserturi ca fiind nişte fragmente poetice. Ele au venit abia spre sfîrşit. Pentru că, la un moment dat, m-am gîndeam la o formulă pentru ca toată scriitura asta să aibă sens. Am scris capitolele cărţii, dar mi-am dat seama că îmi lipseşte motivul pentru care am scris cartea. De ce mama? De ce îşi aminteşte el de mamă? Nu mă gîndisem încă să introduc în poveste acest psihiatru. Dar m-am gîndit că ar trebui să fie un fir roşu care să lege toate aceste capitole. Şi m-am întrebat cum îmi amintesc eu de un om. Întotdeauna eu îmi amintesc de oameni pornind de la un detaliu. Cineva mirosea a cafea. Cineva făcea plăcinte. Bunica avea o mînă frîntă, de exemplu. Şi m‑am gîndit că ar fi bine ca băiatul din carte să îşi amintească de un lucru. Atunci m-am gîndit la ochi. Ochii sînt cel mai simplu lucru de care să-ţi aminteşti. Şi am început să compun nişte frînturi din această femeie pornind de la ochii ei. Şi abia după ce le-am scris, am compus şi scena asta de la ocean, în care el îi spune mamei că îşi va aminti de ochi. Ele sînt diferite de restul cărţii, dar nu ştiu dacă eram eu obosită de duritatea din carte sau, pur şi simplu, mi s-a părut o continuare firească a cărţii.

Cum se face că acest personaj al tău, Aleksy, nu e basarabean sau român?

Sună poate foarte arogant, dar eu am vrut să fug din spaţiul meu. Nu am vrut să scriu o poveste din Basarabia, n-am vrut să scriu ceva din România, ci ceea ce mă măcina pe mine în acel moment. Iar asta nu ţine de spaţiu. Probabil că, fiind departe de casă de atîţia ani, eu am pierdut noţiunea de geografie. Eu aveam o temă, aveam nişte întrebări. Şi pentru că trebuia să îi dau un pic de culoare şi nişte personaje, stînd în Franţa de atîţia ani şi plăcîndu-mi foarte mult satul francez, m-am gîndit să-l fac acolo. Deşi satul din Franţa are pentru mine foarte multe corespondenţe din propria copilărie, satul din Moldova un mai este aşa ca în carte. Însă era aşa, ca satul francez, cu douăzeci de ani în urmă, cînd am crescut eu acolo. Şi m-am gîndit să nu-i fac români, însă polonezii îmi sînt destul de apropiaţi. Şi, în Anglia, comunitatea poloneză este destul de puternică. Şi m-am gîndit: ok, hai să-i fac polonezi, pentru că sînt aproape şi de ucraineni şi pentru că e un fel de simbolism pentru întreaga zonă.

Pentru Est şi estici.

Pentru că, dacă trăieşti în Europa de Vest şi te gîndeşti la Est, probabil că Polonia este ultima baricadă de sălbăticie în capul lor. După Polonia încep ţările astea de care ei se tem şi cărora le inventează tot felul de lucruri. Şi i-am făcut polonezi. Nu ştiu, poate în cărţile următoare voi avea mai mult curaj, voi introduce cîte un român sau ucrainean. Dar nu m-am gîndit la aspectul ăsta neapărat.

Am întrebat despre aceste inserturi poetice fiindcă reprezintă un contrapunct pentru duritatea din prima parte a cărţii. Ai spus că povestea nu are o sursă autobiografică, ai prins ceva din experienţa ta ca jurnalist sau este invenţie pură?

Nu aş putea spune că am inventat chiar totul, există şi lucruri din propria mea biografie. Nu neapărat la capitolul violenţă. Eu am fost un copil alintat, însă şi eu am două surori moarte. Mama mea m-a născut după ce a avut deja doi copii morţi. Au existat nişte traume şi în cazul nostru. Desigur, jurnalismul nu a trecut pe-alături. Şi, cînd am devenit eu mamă, lucrurile astea s-au amestecat cumva în capul meu şi au izbucnit nişte ches­tii poate latente, la care nu mă gîndeam. Eu nu am fost niciodată foarte senină. Întotdeauna mi-a plăcut un pic drama, întotdeauna mi-au plăcut chestiile triste, gust din nostalgie, din emoţiile tari. Cartea este dură, dar este o duritate diferită de cea cu care ne‑am obişnuit noi astăzi. Este o duritate emoţională, pe care eu o văd peste tot. Mă miră că foarte mulţi oameni spun că aşa ceva nu prea există. Ba există foarte des, mai mult decît ar trebui să existe. Am simţit că fac cuiva dreptate cu cartea asta. Poate pare un pic arogant. Cînd o scriam nu am vrut să netezesc anumite lucruri. Mi-am zis că am pornit pe drumul acesta şi acum merg pe el pînă la capăt, aşa cum văd eu lucrurile, aşa cum simt eu lucrurile. Şi, poate, cineva se va regăsi în asta. Cred că este dură cartea, însă nu suficient de dură.

Te-ai gîndit cînd ai scris cartea că adolescenţii se vor identifica cu acest personaj?

Nu. Nici o secundă. Adolescenţii au fost ultima categorie de cititori la care m-am gîndit. Şi, cînd au început să apară cronicile, cineva a scris că ar trebui să fie introdusă în carte. În capul meu, asta e o carte de post‑adolescenţă. Toţi văd lucruri diferite în cartea asta. Cineva vede o carte despre cancer, altul vede o carte despre nedragoste şi nefericire de femeie, altcineva vede o carte despre relaţia părinţi-copii. Eu m-am gîndit în primul rînd la o carte despre relaţia mamă-fiu. M‑am gîndit că e o carte pentru fiul meu, pentru cînd va creşte el mare, nişte lucruri pe care mă temeam la un moment dat că nu o să pot să le spun. Şi dacă n-aş mai fi şi el ar citi cartea asta, aşa vrea să le vadă, să le găsească într-un fel spuse de mine, dar poate nu direct. Este o carte despre cum poţi să îndrepţi lucrurile în ultimul moment dacă vrei cu adevărat. Chiar dacă mulţi spun că este prea tîrziu, asta tot poate lua alte forme.

Este interesant mecanismul prin care sînt receptaţi autorii care vin din Est în Vest. Aproape că ţi se cere să spui prin ce traume ai trecut. Te-ai mutat în Franţa, ai asimilat o nouă cultură. Cum a fost experienţa asta pentru tine?

Cred că traumele sînt şi ele diferite. Cred că în special în Franţa acum se caută, se inventează traume. Asta îmi displace. Eu nu pot să citesc o carte în care trauma este suptă din deget. Mi se pare o atitudine ieftină. Ca şi cum n-ai mai găsi alte realităţi şi trebuie să le inventezi. Este mult mai onest şi util pentru un scriitor să nu inventeze trauma. Poţi să-ţi inventezi personajele, însă există suficient de multă traumă din zona noastră colectivă, pe care poţi să o transfigurezi în loc să inventezi lucruri. Poate e crud ce spun, dar pe mine nu mă impresionează bătăi, sînge. Pe mine asta nu mă emoţionează. Probabil că am văzut prea mult lucruri din astea. Pe mine mă emoţionează cu totul altceva. Eu cred că lucrurile care dor sînt lucrurile de la suprafaţă, pe care le ocoleşti. Ştii cînd ai o tăietură, încerci să o ocoleşti, pentru că ştii că te va durea. Eu am zgîndărit tot ce am putut să zgîndăr. Cred că, la un moment dat, există nişte chestii în tine, vrei să îţi răspunzi la nişte întrebări, vrei să te situezi undeva în capul tău şi să scrii despre acel „loc“. Probabil că şi pictorii au ceva asemănător, şi compozitorii. Poţi să trăieşti la Berlin şi să scrii despre realităţi ruseşti sau româneşti. Depărtarea şi-a spus cuvîntul, însă cred că ceea ce am scris e valabil pentru mai multe zone şi destine şi ţări. Nu este neapărat estic.

De ce crezi că ne comparăm cu Vestul mereu, aproape cu un complex de inferioritate?

Cred că atunci cînd te aşezi să scrii o carte şi te gîndeşti cum o să arate cartea asta dintr‑o anumită carte sau dintr-altă parte nu ai ajuns nicăieri. În momentul acesta tu faci un proiect, şi cartea nu este un proiect. Dacă ar fi aşa, eu ar trebui să scriu doar despre prostituate, despre traficul de organe. Chestia asta mă plictiseşte. Eu cred că scriitorii din Est au mult mai mult de oferit. Au un simţ al umorului extraordinar. Au trăit o perioadă atît de intensă, încît ar putea fi exploatată încă 100 de ani. Pentru mine, Perestroika a fost o perioadă foarte importantă, pentru că eu atunci mă formam. A fost trecerea de la un alfabet la altul, a fost căderea Uniunii Sovietice. Asta este generaţia mea. Lucrurile astea pot încăpea într-un articol de ziar sec. Dar acolo a existat foarte multă dramă. Îmi amintesc de ziua în care părinţii mei au spus că am rămas fără toţi banii pe care i-am adunat toată viaţa. Asta s-a întîmplat cu mulţi oameni din URSS cînd toate economiile lor au ars. Şi oamenii s-au trezit, au aflat vestea şi apoi au mers la serviciu ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Pentru că ce puteai să faci? Sînt multe drame pe care le-am trăit, dar pe care nu am avut timp să le gîndim. Aşa erau timpurile, nu aveai timp să te gîndeşti prin ce treci. Acum însă ele s-au aşezat. Generaţia mea poate este ultima verigă din lanţul ăsta care s-a trezit că are ce povesti. Istoriile astea sînt mult mai interesante pentru mine decît o poveste inventată. E o chestiune de gust.

Crezi că generaţia ta are datoria să depună mărturie şi pentru generaţia părinţilor sau a bunicilor?

Nu cred în datorii, mai ales cînd este vorba de literatură. Cred că omul trebuie să facă ceea ce îi produce plăcere. Eu am multe „datorii“ în familia mea. Am o datorie să povestesc despre foametea lui taică-miu, despre prietenii lui ucişi şi pe care i-a căutat ani de zile şi i-a găsit şi pentru care şi-a sacrificat toată tinereţea, despre deportarea bunicilor mei în Siberia, despre faptul că mama s-a născut acolo şi e scris în paşaportul ei „născut în Tobolsk“, deşi ea a fost trimisă acolo să moară. Însă dacă mă gîndesc la asta, cred că nu mai reuşesc să fac nimic. Povara asta este enormă. Momentul în care tu ai zis că vrei să te apuci de scris şi ajungi să scrii cu totul altceva decît ceea ce ştii tu că trebuie să scrii. Maică-mea mi-a trimis opt caiete scrise de mînă despre Siberia. Le deschid, plîng, dar nu pot să scriu despre asta. Poate va veni şi acea zi. Deocamdată încă eu nu plătesc „datorii“. Poate peste 10 ani voi răspunde altfel.

Interviu realizat de Cezar GHEORGHE