„Cuvintele transmit emoţii, o anumită viziune“

Rodica Zafiu este directorul Departamentului de Lingvistică din cadrul Facultății de Litere a Universității din București. Profesor universitar, este autoare a volumelor Narațiune și poezie (Bic All, București, 2000), Diversitate stilistică în româna actuală (Editura Universității din București, 2003), Limbaj și politică (Editura Universității din București, 2007), 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, București, 2010).

 

Povestiți-mi despre prima dumneavoastră experi­ență în Facultatea de Litere, despre vremea studenției, așa cum v-o amintiți.

După ce am dat un examen greu, cu concurență, după ce ne-am bucurat, după ce am fost cu prietenii la mare și-am zăcut timp de două săptămîni, de nu mai eram în stare nici să ne ridicăm, să facem cîțiva pași, după tot efortul, a venit septembrie și tinerii studenți conștiincioși – printre care, din păcate, mă număram – au venit la facultate și-au văzut un afiș care anunța că încep săptămînile de muncă patriotică. Nu mai știu dacă în perioada respectivă se numea muncă voluntară sau muncă patriotică. Ne-am prezentat, aşadar – nu eram decît cîțiva fraieri – și ne-au dus să facem curățenie în căminele pentru străini de la Grozăvești. Unde erau şi cîteva asistente de la Universitate, doamne foarte respectabile și oneste, care s-ar fi jenat în veci să nu muncească alături de noi. Așa că pe primii profesori de la facultate i-am cunoscut curățînd împreună cu ei, măturînd în căminele studențești de la Grozăvești. După asta, a fost cu totul şi cu totul altceva (rîde). Pentru că a început practica agricolă, care a ținut cam trei săptămîni. Inițial, ne-au convocat pentru două săptămîni, dar pe parcurs, acolo, ne-au anunțat că nu s-a terminat încă recolta, că mai e cîte ceva de cules… (rîde) A fost un an evocat în literatură, în memorialistică, cînd se pare că se strînsese mai tare șurubul și, la culesul viei, erau obligaţi să vină profesorii cei mai renumiți ai facultății. Era, desigur, enervant, jenant, dar, pentru noi, a fost și o mare surpriză să ne zărim profesorii printre rîndurile de viță de la Cochirleni. Așa că primele noastre amintiri sînt cu Eugen Simion, Mihai Zamfir, Ioan Alexandru, Gelu Ionescu și alte mari nume ale facultății, care stăteau alături de noi și se ocupau cu culesul recoltei. Unii supravegheau, alții numărau lădițele de struguri… Încercam să luăm din asta și partea frumoasă: eram tineri, eram toți împreună, aveam ocazia să ne vedem viitorii profesori, dar sigur că era o experiență departe de ce ne imaginaserăm noi că ar fi facultatea.

Cum s-au petrecut lucrurile în spațiul facultății? De la început v-a interesat lingvistica?

Nu. Ca pentru aproape oricine care vine la Litere, literatura era pe primul loc, mai ales că avusesem în liceu o profesoară foarte bună, foarte cunoscută pe atunci – Graziella Ștefan, de la Liceul Caragiale. Mai mulţi dintre profesorii de la Litere au fost elevii ei. Era o persoană foarte cultivată şi riguroasă și care ne formase cu adevărat gustul pentru literatură. Țin minte că, atunci cînd am dat examenul de admitere la facultate, eram îngrozitor de speriată și de rușinată pentru că nu citisem toată literatura română. În programă erau cam toți scriitorii importanţi din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Iar eu nu citisem toate romanele lui Sadoveanu, nu citisem tot ce scrisese Alecsandri și mi se părea că datoria mea, la admitere, ar fi fost să știu absolut tot. Adevărul e că toți intram în facultate cu multe lecturi de dinainte, din timpul liceului – între timp, lucrurile s-au cam schimbat. Eram deci pasionată de literatură; lingvistica am descoperit-o pe parcurs și probabil că tocmai pentru că era ceva nou mi-a trezit încet-încet interesul. Dar multă vreme am pendulat între cele două, ocupîndu-mă de stilistică şi de teoria textului. Teza mea de doctorat a fost de­spre narativitatea poeziei. Am păstrat, deci, o vreme – mai păstrez și-acum, de fapt – legătura cu textul literar, dar cu tot mai multă dorinţă de a înţelege mecanismele lui ascunse, lingvistice.

Mi se pare că legătura dintre studiul limbii și studiul literaturii nu este evidentă pentru mulți dintre studenți, puțini resimt legătura dintre cele două la nivelul nucleului care le unește.

Din punct de vedere științific, lucrurile s‑au şi separat foarte mult. Acum patruzeci-cincizeci de ani, datorită tradiției filologice, care presupunea studierea noţiunilor lingvistice, a istoriei limbii, pe baza textelor literare, dar și datorită structuralismului francez, care s-a ocupat foarte mult de literaritate, de poeticitate, legătura era, chiar în planul cercetării, mai puternică decît astăzi. Între timp, lingvis­tica s-a specializat foarte tare și s-a îndepărtat destul de mult de literatură, probabil și din nevoia de a ocupa teritorii noi. De cîteva decenii, lingvistica, pragmalingvistica, analiza discursului etc. s-au orientat fie către modele formale, fie către comunicarea orală, către registre şi tipuri de texte nestudiate înainte. Cum interesele ştiinţifice merg, în general, în valuri, cu creşteri şi descreşteri, probabil că o să existe un nou moment de apropiere. Deci n-aș spune că e vina studenților, nici măcar a profesorilor, pentru slăbirea legăturii dintre lingvistică şi literatură, ci chiar a modului în care evoluează, în momentul de față, disciplinele. Și teoria literaturii ajunsese, prin structuralism, la o analiză textuală plină de noţiuni lingvistice; prin reacţie, acum, tendința e de a recupera sociologicul, contextul.

Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru
lingvistică ?

Cred că, așa cum se întîmplă uneori, sînt pași mici care duc într-o direcție sau în alta. Pînă tîrziu, n-am știut foarte bine ce-o să fac, pentru că îmi plăceau multe. Nici nu știu ce a fost, de fapt, decisiv. După facultate, am fost patru ani profesoară la școala din Ciorogîrla – sînt experiențe care nu merită neapărat evocate (rîde). Elevii erau simpatici şi inteligenţi, dar contextul era foarte constrîngător. După experiența asta, am avut șansa unui post la Institutul de Lingvistică. Și bănuiesc că asta m-a făcut să aleg. Sigur că mă ocupam în continuare și de ceea ce se practica pe atunci sub numele de poetică – mai mult o analiză de text literar –, dar aveam și o parte din norma de cercetare la sectorul de lexicologie și, intrînd în acea atmosferă, intrînd în biblioteca Institutului, citind sistematic revistele de specialitate, treptat, prin pași mici, mi s-a trezit interesul pentru domeniile mai strict lingvistice. Dar, de fapt, chiar înainte de asta, la alegerea mea au contribuit enorm profesorii foarte buni de lingvistică pe care i-am avut în facultate. Îi datorez foarte mult profesorului Coteanu, cu care mi-am început doctoratul, dar care a murit înainte să-l fi terminat, din păcate. Chiar înainte de susținere. Era un om excepțional şi un profesor care ştia să stimuleze gîndirea şi originalitatea, era împotriva ideii de a reproduce masiv ideile altora, de a citi la conferinţe comunicările (în loc de a le prezenta oral); ne stimula tot timpul să punem în discuție orice afirmaţie, să căutăm argumente, să avem idei personale. Pe urmă, am avut norocul de a simţi grija atentă şi protectoare a doamnei Gabriela Pană-Dindelegan, care îmbină rigoarea lingvistică cu căldura umană și cu foarte multă pasiune pentru meserie şi care i-a format pe mulţi dintre lingviştii bucureşteni de azi. I-am avut profesori pe Valeria Guţu Romalo, Grigore Brîncuș, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Emanuel Vasiliu, Liviu Onu; pe Mihaela Mancaș, Liliana Ruxăndoiu, Maria Cătănescu, pe atunci tinere asistente. Profesori foarte buni, care mi-au deschis încet-încet pasiunea pentru lingvistică.

Ați pomenit de structuralism. Într-un interviu publicat înainte să apară Le plaisir du texte, Barthes spune că l’adjectif est le dire du désir. Ideea apare într-un context în care Barthes este interesat de noțiunea de jouissance, însă funcția pe care o acordă adjectivului are o valoare mai generală.

Foarte frumos. E, de fapt, un indiciu al lui Barthes cel de după structuralism. Oricum, el a fost inventiv și creativ în toate perioadele sale, era plin de idei sclipitoare. Dar e interesant că mulți teoreticieni, după perioada dur-structuralistă – structuralismul fiind mai degrabă asociat cu rațiunea, cu formalizarea –, au evadat într-un mod foarte frumos înspre investigarea emoțiilor, a sentimentelor, a pasiunilor.

E adevărat ce spune, din punctul de vedere al unui
lingvist ?

Evident că sînt adjective descriptive, neutre, cele care nici nu pot primi grade de comparație, pe care le scoatem din discuție; nu despre ele vorbește Barthes. Dar, în general, într-adevăr, adjectivul implică subiectivitate, evaluare și prin asta e, probabil, o transpunere a fantasmelor noastre. De fapt, ce spun acum e foarte legat de ce se întîmplă în momentul de față în lingvistică, pentru că știin­țele cognitive au acaparat multe domenii actuale, în mod fericit. S-a recuperat astfel psihologicul, despre care se credea, într-o vreme, că ar trebui separat de
lingvistic, iar studiul exprimării evaluării și a emoțiilor e o direcţie foarte puternică. Și mi se pare un domeniu fascinant, pentru că e anormal să studiezi limba doar ca pe un sistem de transmitere a noțiunilor. Și pragmatica a făcut foarte mult pentru a pune în valoare ceea ce nu e neapărat rațional, ci interac­țional, în comunicare. De fapt, noi ne exprimăm în permanență subiectivitatea și tot ce este mijloc de evaluare în limbă – adjective, adverbe, uneori și alte particule  – exprimă, de fapt, în permanență, modalizarea subiectivă a viziunii noastre. Făceam, la un moment dat, o experienţă cu studenții: luam o pagină de dicționar şi, îna­inte de a citi definițiile, stabileam pentru fiecare cuvînt (eliminîndu-le pe cele strict tehnice) dacă implică o judecată pozitivă, negativă sau neutră. De fapt, ceea ce nu spun de obicei definițiile sînt tocmai conotațiile pozitive sau negative pe care noi le asociem cu foarte multe cuvinte. Asta se vede foarte bine în analiza de discurs, cînd studiezi, de pildă, manipularea în mass-media. Alegerea lexicală nu e neutră, cuvintele transmit emoții, o anumită viziune, o anumită perspectivă. De ce să nu se ocupe studiul limbii și de asta? E mai greu, desigur, pentru că asocierile emoţionale sînt mult mai alunecoase decît raporturile strict formale, fonologice, sintactice, dar e poate domeniul prin care, subteran, ne reapropiem de literatură.

Citesc articolele pe care le scrieți de­spre istorii ale cuvintelor și ale expresiilor contemporane, pe care le recuperați deseori tocmai din contexte afective. Am citit, pe de altă parte, ca pe un roman, 101 cuvinte argotice. Există vreo istorie a unui cuvînt care v-a pasionat prin faptul că v‑a încurcat multă vreme sau prin felul în care a solicitat procese de reconstrucție laborioase ?

În 101 cuvinte argotice sînt, într-adevăr, cuvinte de tipul celor pe care le prefer. Pentru că despre cuvintele fundamentale s-a scris atît de mult – istoria lor, chiar dacă are unele puncte neclare, este în linii mari cunoscută. În schimb, cuvintele marginale, umile, ale argoului, ale vorbirii familiare, adesea nici nu sînt prezente în dicționare; nu știm exact de unde vin – și asta mi se pare pasionant. E o mare plăcere detectivistică pe care poţi să o practici la o anumită vîrstă. Pentru mine, a fost oarecum o șansă că am început să public într-o perioadă structuralistă și că m-am ocupat mai întîi de limba contemporană, pentru că aici te simți pe un teren mai sigur. Sînt lucruri pe care le poți descrie, pe care le poți percepe în imediat. Cu timpul, acumulîndu‑se mai multe cunoștințe, am avut curajul să pășesc și pe terenul foarte alunecos și foarte dificil al istoriei. Istoria recentă are avantajul că ne ajută să înțelegem istoria mai veche, pentru că procesele se repetă. Niște schimbări semantice de astăzi, adesea, pot să ne lămurească schimbări semantice mai vechi, cu efecte chiar în stabilirea etimologiilor. Am o listă foarte lungă de cuvinte și expresii cărora nu le-am găsit explicația. Încerc să înțeleg de multă vreme, de pildă, de ce „a mișca din urechi“ înseamnă „a da bacșiș“. Am căutat echivalente, expresii similare mai vechi sau mai noi – degeaba… A fost o expresie destul de folosită prin anii ’50-’60: ca să obții ceva trebuia „să miști din urechi“. Expresia e, de fapt, ceva mai veche, dar cred că a cam ieşit din uz. Generația mea o știa foarte bine, era folosită și în scheciuri de televiziune. Poate că e o expresie calchiată, imitată, dar nu i-am descoperit sursa. Acum, marea mea pasiune e să caut cu ajutorul internetului. Mi se pare că am avut un mare noroc: pe măsură ce îna­intam în vîrstă, creștea și internetul. Cred că mi-ar trebui încă vreo cîteva vieți ca să pot căuta tot ce-mi trezeşte curiozitatea. Pentru că acum ai la îndemînă texte vechi, texte noi, în română, în alte limbi, biblioteci electronice, cărţi scanate, ediții de acum două-trei sute de ani, ziare din secolele trecute… De pildă, primele gramatici românești scrise cu chirilice sînt toate accesibile pe diverse platforme din internet.

Care e cea mai importantă valoare umană pentru dumneavoastră ?

Bunătatea. Umorul e pe locul al doilea.

 

Interviu realizat de Laura DUMITRESCU