Cea de-a XXIX-a ediție a Festivalului „Pledez pentru tineri“ de la Teatrul Tineretului, Piatra-Neamț, a fost prima ediție sub conducerea Gianinei Cărbunariu, care a venit cu un boost de vitalitate și de prospețime în organizarea programului și în alegerea spectacolelor și, cel mai important, cu o serie nouă de evenimente dedicate publicului tînăr, invitat să participe activ, să ia cuvîntul, să își exprime liber părerea, să se formeze ca spectator informat, cu opinii susținute și argumentate.
Spectacolele incluse în selecția de anul acesta au venit atît din teatrul de stat, cît și din mediul independent și toate au adresat o serie de întrebări relevante pentru aspecte critice din societatea de azi, precum problemele din sistemul educațional, imaginea femeii în diverse medii, noțiunea de familie, comunicarea în contextul mediilor informatice, accentul pus pe anumite categorii defavorizate, cum ar fi persoanele fără adăpost, oamenii cu deficiențe de vedere, problemele diverse și delicate cu care se confruntă adolescenții etc. De pildă, Fluturii sînt liberi, în regia lui Erwin Șimșensohn, Teatrul Excelsior, București, vorbește despre problemele celor cu deficiențe de vedere, care, din păcate, rămîn, practic, „nevăzuți“ în societatea noastră; Dragoste și informație, în regia Irinei Crăiță-Mândra, TNB (programul 9G), este un spectacol fragmentar, într-un ritm alert, despre efectul mass-mediei și al excesului de tehnologie în viața de zi cu zi și în felul în care se structurează relațiile interumane; în aceeași notă, Familii, în regia lui Eugen Jebeleanu, Teatrul „Radu Stanca“, Sibiu, chestionează noțiunea de familie, într-o societate tot mai puțin dispusă să accepte diversitatea; Copii răi, în regia Geaninei Herghelegiu, Teatrul Arte Dell’Anima, București, aduce în discuție problema stringentă a unui sistem educațional care strivește creativitatea elevului, abordînd, de asemenea, fenomenul bullying-ului, de multe ori pornit și încurajat de către profesori. Calul alb. Scurtă istorie a urii, în regia Ioanei Păun, cu Ilinca Manolache, aduce pe scenă, în acest tur de forță impresionant al actriței, figura torționarului Ion Ficior – un spectacol necesar, impactant și vizual, și la nivel de conținut, în contextul în care societatea românească nu a realizat încă un adevărat proces al comunismului; Visătorul, un spectacol-concert marca Ada Milea (Teatrul Tineretului, Piatra-Neamț), care propune o abordare distinctă asupra copilăriei, în care creativitatea și visarea, elemente necesare dezvoltării, sînt de multe ori strivite de mediul coercitiv al adulților. Toate spectacolele din programul Festivalului de anul acesta au îndemnat la o privire lucidă și asumată a multiplelor probleme cu care se confruntă societate de azi, mesajul fiind, în esență, că nimic nu justifică violența, de orice tip ar fi ea, și că violența nu face decît să nască și mai multă violență.
Evenimentele conexe au jucat un rol esențial în Festivalul de anul acesta, de la lansări de carte pînă la programe dedicate publicului. Oltița Cîntec a coordonat atelierul „Spectatorul critic“, la care au participat zece oameni de profesii și vîrste diferite, care au dorit să știe mai mult despre ce înseamnă să te apropii analitic, critic de ceea ce vezi pe scenă. În plus, fiecare spectacol a fost urmat de discuții moderate de Cristina Modreanu și Pompilius Onofrei. Nu am mai simțit de multă vreme o asemenea curiozitate din partea publicului, indiferent de genul de spectacol vizionat sau de ora pînă la care se prelungeau discuțiile. În fiecare zi, și uneori erau chiar trei spectacole, deci trei întîlniri cu publicul, am asistat la un gen de dialog pe care rar îl întîlnești la o astfel de intensitate și cu o energie inepuizabilă. M-am bucurat, de asemenea, să observ că spectatorii nu aveau inhibiții, nu așteptau nici măcar să fie invitați să ia cuvîntul, erau nerăbdători să întrebe sau pur și simplu să facă anumite comentarii legat de ceea ce văzuseră. Mi-am dat seama, o dată în plus, cît de necesar este un asemenea festival, pe un astfel de format, care să permită o interacțiune cît mai directă și autentică între public și artiști. De menționat și revitalizarea „clubului Festivalului“ – anul acesta, la localul Spot, unde în fiecare seară artiști, critici de teatru și spectatori puteau să prelungească discuțiile din timpul zilei și, în același timp, să participe la concerte. Artiștii invitați să susțină concerte erau din Piatra-Neamț sau aveau o legătură directă cu Festivalul, din dorința directoarei de a le oferi vizibilitate și dincolo de scena teatrului.
Din păcate, atmosfera de normalitate care a dominat întregul Festival nu a fost întîmpinată ca atare de presa locală, unde Gianina Cărbunariu a fost atacată constant, în articole de multe ori nesemnate. De pildă, în Ziar Piatra Neamț, se propunea (deja!) demisia actualei conduceri din motive de aroganță (?), din motivul că prețul biletului este exagerat de mare (10 lei pentru copii, 20 de lei pentru adulți…) etc. Acuze gratuite, rău-voitoare, în articole date anonim, ca la Caragiale. Tot în Ziar Piatra Neamț, Gianina Cărbunariu este acuzată că „a îmbinat într-un mod nefericit managementul cu religia, făcînd totul după chipul și asemănarea sa“ – nimic mai neadevărat la această ediție în care, dimpotrivă, direcția a fost una a deschiderii, a diversității, a promovării dialogului! Acuza că Teatrul Tineretului nu mai este „un teatru unde părinții își lăsau copiii să meargă la orice piesă, fără riscul de a vedea țîțe, cururi sau a auzi expresii deșănțate. Un loc unde era o mîndrie să mergi. Un loc unde te lăudai cîte o săptămînă că ai fost“ este și aceasta nejustificată – pe lîngă faptul că spectacolele care conțineau limbaj licențios erau marcate „+16“, nu este nimic în neregulă să oferi publicului producții care sînt racordate la realitatea noastră, care pot ajuta la depășirea unor prejudecăți sau la înțelegerea unor evenimente din istoria noastră recentă. Discuțiile cu publicul au scos la iveală niște probleme grave de mentalitate – de exemplu, legate de educație: este șocant să auzi din gura unui copil de 13 ani că educația prin corecție fizică este singurul mod de a ajunge la performanță, pe principiul tradițional (că tot se joacă atît de mult în ultima vreme cartea „tradiției“) „bătaia este ruptă din rai“.
Nepropunîndu-și să ofere răspunsuri prin teatru la problemele actuale ale societății românești, noul director al Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț își dorește în primul rînd să construiască o comunitate: „Experiența participării la un spectacol de teatru construiește, fie și pentru o oră sau două, o comunitate: aceea a artiștilor și a publicului căruia i se adresează“. A fost, într-adevăr, o atmosferă în care m-am regăsit total, un spațiu de încurajare a dialogului. Subliniez încă o dată cît de nociv este atacul media local față de noua directoare a Teatrului, iar orgoliile și alte interese care stau în spatele acestor acuze nu fac decît să frîneze un demers ce ar trebui susținut și încurajat. E clar că trăim într-o epocă a „faptelor alternative“, dar mă șochează să văd cît de repede s‑a creat acest adevăr paralel, în care victima cea mai sigură tot publicul va fi.