Bifurcaţii. Din nou despre învățămînt

Pe 29 octombrie, publicația italiană online Il Post avea, în secțiunea economică, un articol cu titlul „La Romania sta andando forte“. Subtitlul spunea: „Economia sa crește foarte mult – mult peste media europeană – ceea ce e și meritul unui sistem de învățămînt excelent, moștenire a epocii comuniste“. Articolul lăuda apoi performanța economică a României, nota (citînd din The Guardian, care îl intervievase pe dl Ionuț Dumitru) că unele companii mari (exemplele erau Fitbit și Ford) își extind prezența aici, vorbind însă și despre pericolul deficitului public și neuitînd să amintească de problemele mari de corupție și despre manifestațiile de protest de la începutul lui 2017.

Una peste alta, percepția autorilor italieni pare mult diferită de a noastră. Nu doar că, pentru ei, economia noastră merge bine, dar ei ne laudă sistemul de învățămînt. Or, majoritatea celor implicați – profesori, elevi, părinți – , majoritatea  comentatorilor cred că învățămîntul merge din rău în mai rău. De ce merge rău? Cei mai mulți spun că din pricina profesorilor: sînt din ce în ce mai rari profesorii bine pregătiți, asta e mantra intonată cel mai des. Dar de ce sînt slab pregătiți profesorii? Pentru că, vine răspunsul, a scăzut exigența în facultăți, programele nu sînt aduse la zi și nu au mare legătură cu piața muncii, studenții învață o mulțime de lucruri nefolositoare – și‑n plus, se copiază pe rupte. Bine, dar de ce să fi scăzut exigența în facultăți? Păi, pentru că s-a deschis robinetul, pentru că vrem mulți studenți și-i luăm pe toți, oricît de slab pregătiți ar veni ei din liceu și, dacă-i luăm, apoi îi și trecem pe mulți, doar n-o să scazi sub un anumit procent de absolvire dintr-o cohortă.

Cred că sesizați un cerc vicios: avem profesori slabi în școli și licee pentru că studenții vin prost pregătiți din liceu și devin, la rîndul lor, profesori slabi care vor pregăti, și ei, absolvenți de liceu slabi etc.

Cred că din acest cerc vicios putem ieși doar definind întîi bine noțiunile cu care operăm. Ar trebui să știm ce înseamnă un absolvent de liceu bine pregătit; ce înseamnă un absolvent de facultate bine pregătit. Ar trebui să avem cîteva criterii simple la care să ne raportăm. Să știm, de fapt, ce vrem cu întreg sistemul de învățămînt.

Eu nu înțeleg, de exemplu, de ce un absolvent de azi al unei facultăți de matematică (din universitățile tradiționale) ar fi mai slab pregătit pentru cariera de profesor decît unul din generația mea. Disciplinele de bază sînt aceleași și sînt predate cam la același nivel – s-a mai redus din materie, dar, în esență, e același program. Iar reducerea materiei nu afecteză pregătirea profesorilor, din moment ce, acum ca și atunci, toți se plîng că numai maximum un sfert din ce învață în facultate le folosește cu adevărat pentru meseria de profesor. În plus, calitatea corpului profesoral de acum, în ansamblul său, e relativ egală cu aceea a profesorilor generației mele.

Dacă e într-adevăr o scădere a calității profesorilor tineri care intră în sistemul de învățămînt, cred că ea se datorează mai degrabă multiplicării posibilităților de angajare după absolvire și lipsei de atractivitate a carierei didactice. Așa se face că  în sistem intră  puțini absolvenți foarte buni, cu vocație de dascăl, și mulți prea puțin chemați, care devin profesori doar pentru că nu au reușit să găsească alt­ceva mai bun. Pusă așa, problema e una economică și socială, rezolvarea ei ține mai mult de factorul politic decît de cel de specialitate.

Cum se pot schimba lucrurile? Ce am putea face ca să selectăm tinerii care chiar își doresc să devină profesori? Unii se gîndesc la multipla specializare, la profesori „de științe“ care știu un pic din toate. Mie mi se pare soluția cea mai proastă și sper să n-o apuc. Din păcate, cred că nu se poate schimba nimic spectaculos. Am putea să deschidem niște linii de studiu special pentru cariera didactică (deci unele din care, după absolvire, altceva să nu poți face), dar asta ar limita extrem șansele unui tînăr căruia, azi, e foarte greu să-i ceri să-și decidă viitorul la optsprezece ani. Facultatea, dacă rămîne în limitele sale de azi, adică finanțată de la buget, pe număr de studenți, nu poate să se specializeze atît de mult, trebuie să permită ca din același program de licență să iasă absolvenți care să lucreze în domenii foarte diferite. O soluție poate fi masteratul didactic. Ce funcționează acum sub acest nume e, de multe ori, un simulacru de master care doar oferă o diplomă, adesea contra cost. Dar masterul didactic poate fi gîndit și făcut serios. Dacă lui i s-ar adăuga și un program centralizat, riguros, de perfecționare periodică a tuturor profesorilor, poate că, în timp, efectele s-ar vedea.

Dar problema principală, care nu priveș­te doar cariera didactică, rămîne definirea corectă a misiunii universității. Mai este universitatea locul unde se pregătesc specialiști, un fel de elite ale domeniilor respective? Sau, de fapt, licența și masterul au devenit deja studii de masă și specializarea adevărată se face doar la doctorat, adică pentru foarte puțini? Cum se tot spune că avem încă un număr prea mic de studenți față de media țărilor europene, înțeleg că despre studii de masă e vorba. Atunci nu oameni cu mintea luminată și specialiști vrem să termine universitatea, ci tineri care au cîștigat măcar un epsilon față de cunoștințele destul de precare cu care au intrat. E o schimbare de paradigmă importantă, despre care nu se vorbește deschis nici­odată. Și pentru că nu se vorbește deschis, nu e recunoscută și nu e asimilată. Mulți din generația mea și chiar colegi mai tineri, formați în spiritul „vechii universități“, consideră că aproape jumătate dintre studenții care intră în anul întîi nu ar trebui să fie studenți, pentru că au cunoștințe puține și gîndesc prost, deci nu se pot adapta cerințelor unor cursuri universitare – faptul că doar vreo 50% își iau licența li se pare perfect normal. Adepții noului sistem spun că materia e prea multă, prea grea și par să prefere programe mult mai aerate, un fel de continuare puțin mai avansată a liceului, specializarea venind tîrziu și numai pentru cine vrea s-o facă, un sistem flexibil, cu multe posibilități de opțiune pe parcurs. Nu știu cum ar putea funcționa în actualul cadru legislativ.

Oricum ar fi, discuția trebuie purtată deschis. Iar schimbările majore ar trebui să vină numai după răspunsuri limpezi la – măcar – întrebările de mai sus.