„Acest spectacol este pentru publicul de teatru neînfricat. Nu întreba. Nu căuta pe Google. Doar fii acolo“ – așa descrie spectacolul Autorul autorul însuși, Tim Crouch, dramaturg și producător de teatru britanic. Este un spectacol dificil și incomod atît pentru actori, cît și pentru public. Totul în această nouă montare a lui Bobi Pricop, la Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova, este atipic și împinge departe limitele de confort, în încercarea de a stîrni o reacție – este greu ca în epoca în care toate ororile sînt la distanță de un click, ca și cum ai avea de selectat dintre mai multe canale de televiziune, pe care se difuzează drame și thrillere, să mai fii mișcat atît de ușor. Oamenii s-au imunizat, tragedia este reality-show și victimele par de multe ori personaje într-un film neverosimil.
Imunizarea în faţa ororii
În această epocă a social media și a tehnologiei avansate, regizorul Bobi Pricop, recunoscut pentru felul său inovator de a explora teatral mijloacele multimedia, alege, în cea mai recentă producție a sa, Autorul, să nu apeleze la nici un suport media, nici măcar la un decor minimalist, ci reduce eșafodajul la o amplasare strategică în sală: cei patru actori (Claudiu Bleonț, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu, Vlad Udrescu) așezați printre spectatori. Bobi Pricop renunță la toate conceptele clasice de construcție și dizolvă granița dintre scenă și sală, spațiul de joc fiind format din două rînduri de gradene, așezate față în față. Bobi Pricop se reinventează în acest spectacol, aruncîndu-și provocarea de a obține maximum de efect cu minimum de mijloace, o provocare cu atît mai mare cu cît a dovedit că este printre puținii care știu cum să folosească cu sens tehnologia în teatru, fără să o transforme într-un pretext sau într‑unsimplu element ajutător.
Dacă în O întîmplare ciudată cu un cîine la miezul nopții (TNB), Bobi Pricop impresiona tocmai printr-un vizual de impact, în Autorul impresionează prin accentul pus pe psihologicul pur, care se dezvoltă fin din tăceri încărcate de sens, din dialoguri fruste, din alternanța dintre lumină și întuneric, elemente care potențau starea indusă deja de povestea ce prinde contur. În ciuda absenței suportului vizual, Autorul este un spectacol extrem de vizual. Nu are nevoie de mijloace tehnice, pentru a-l face pe spectator să închidă ochii la oroarea celor auzite. În acest caz, cuvintele dau imaginea, umplu acel spațiu alb rămas între actor și public.
Un spectacol metatextual, pirandellian chiar, Autorul analizează impactul pe care montarea unei piese de teatru cu un subiect șocant, scrise de autorul Tim Crouch, îl are asupra tuturor celor implicați: autor, actori, spectatori. Discursul Autorului (Claudiu Bleonț) este, de fapt, discursul lumii în care trăim: crud, fără ocolișuri, cinic, lipsit de emoție, este ca o autopsie a efectelor violenței care vine pe toate canalele. Fără a ajunge la vechea polemică legată de limitele pe care arta are voie să le depășească, Autorul arată cît de ușor putem estetiza violența, cît de repede putem să o transfigurăm „artistic“. Trebuie recuperată capacitatea de a privi cu cît mai multă luciditate și de a înțelege efectele pe care le are în primul rînd asupra noastră ceea ce alegem să vedem.
Tensiunea spectacolului este menținută și prin încercarea continuă de a crea o legătură cu publicul, de a-l implica în poveste – faptul că mare parte din spectacol se desfășoară cu luminile lăsate obligă practic la o permanentă conștientizare a gravității poveștii, spectatorul nu este lăsat nici o clipă să evadeze în convenția clasică, nu își permite escapismul pe care mulți îl caută în teatru. Căci Autorul nu este despre fugă, ci despre prezență, despre trezire. Atragerea aparent prietenoasă a publicului în interiorul poveștii este o capcană: actorii par că încearcă să te facă să te simți confortabil, să te deschizi, vor să creeze o falsă senzație de siguranță. Stabilesc un dialog cu tine, te atrag treptat în povestea lor, o poveste despre abuzuri și despre violență, ca și cum ar fi ceva firesc, ca și cum ar fi o discuție relaxată la o cafea. Povestea lor, care devine povestea ta, căci oricine este în pericol să devină un „autor“, să se lase purtat tocmai de disiparea graniței dintre realitate și ceea ce vedem. În acest spectacol, cuvîntul a luat locul imaginii și a reușit să șocheze acolo unde vizualul nu mai are impact.
Spectatorul responsabil
Trăim într-o epocă în care am văzut, pentru prima oară în istorie, live, un atentat terorist. Imaginea înseamnă cu totul altceva pentru omul modern, iar rezistența sa la șocul pe care ar trebui să îl provoace violența văzută este îngrijorătoare. Ian McEwan spune, referindu-se la violența imagistică a imaginii celor două turnuri gemene prăbușindu-se în atacurile teroriste din 11 septembrie, că, în ciuda expunerii vizuale nemaivăzute a unui astfel de eveniment, ceea ce rămîne înspăimîntător este forța imaginației potențate de imagine. Dacă ajungem să rămînem impasibili în fața ororii, oare nu cerem, de fapt, ceva și mai puternic, avînd nevoie de o doză mai mare pentru a ne impresiona simțurile amorțite?
„Cred cu tărie că am pierdut fărîma de responsabilitate pentru lucrurile pe care alegem să le privim“, spune Tim Crouch. Cum am menționat la început, Autorul scoate spectatorul din zona de confort – mai întîi prin simpla amplasare în sala-scenă, prin faptul că actorii stau în „public“, aruncînd o notă de ambiguitate asupra noțiunilor de public și actor; această disipare a granițelor îi conferă un rol extrem de important publicului. El nu mai este un simplu privitor, este chemat să interacționeze, să fie viu, să se lașe șocat, să vrea să ia atitudine; să învețe să își recapete abilitatea de a empatiza și, cel mai important, de a-și asuma simțul responsabilității.