1 Decembrie. Trăiască România!

În nici un caz și sub nici o formă nu trebuie escaladat incipientul război al manifestațiilor de stradă. Ieșitul în stradă, cu tot efectul său spectaculos ca manifestare colectivă, nu oferă soluții politice. Ar fi, este deja, contraproductiv. Pentru că ar mări, mărește, cu fiecare zi, clivajul dintre diversele componente ale societății românești. Nu în stradă trebuie tratate problemele, nu puține și mai puțin grave, ale societății românești. Dreptul de a protesta și de a spune pe nume unor probleme de actualitate ale societății este un cîș­tig al oricărei democrații. Și asta s-a cîștigat în Decembrie 1989. Cu sînge. Putem spune ce gîndim sau simțim fără frica de a fi turnați de vecini sau de dispozitivele de ascultare. Obsesie românească înainte de `89, obsesie românească și după `89. Și totuși, societatea românească trebuie să funcționeze. Că ne place sau nu un partid politic sau un anume politician, că nu ne place nimic și nimeni.

Dezavuarea întregii clase politice nu duce nicăieri. Nu poate clasa politică să fie rea, și restul poporului să fie bun. Sîntem împreună, buni și răi, cinstiți și mai puțin cinstiţi, muncitori sau leneși, bătrîni sau tineri, femei sau bărbați, sîntem, cum-necum, laolaltă, împreună. Un popor. O societate capitalistă, oricît se necăjește marele actor Victor Rebengiuc spunînd că va muri în comunism. Nu, nu trăim în comunism. Sîntem într-un capitalism (egal economie de piață) sălbatic sau cum o fi el, o societate care, tîrîș-grăpiș, s-a pus pe picioare și funcționează, cu toate derapajele, unele inerente, altele nu. E greu să accepți faptul că toate merg prost în România și că sîntem doar un popor de leneși, de hoți, de asistați social și de penali. Avem de toate, pușcăriași și academicieni, bolnavi și campioni. Ăștia sîntem. Nu trebuie să ne incriminăm toată ziulica și să propagăm noi despre noi, românii, că sîntem cei mai nenorociți oameni din lume. E contraproductiv, pentru mult invocată imagine a României, și, cel mai important, nu este adevărat.

Alegerile au dictat o anume majoritate și un anume președinte. Punct. Cui folosește utilizarea pînă la sațietate a unei formulări precum „ciuma roșie“, mult invocată în ultimul an? De tineri sau mai puțin, uitînd că, îna­inte de 1989, un număr însemnat de cetățeni ai acestei țări erau, au fost, membri PCR. Patru milioane e altceva decît 40 sau decît 400. Unii au fost membri PCR de voie, alții de nevoie, unii erau numai la serviciu, acasă nu erau. Sînt mii de situații personale, justificări, argumente și explicații. N-a fost bine, dar a fost așa cum a fost. „Ciuma roșie“, comunismul românesc, a fost o nenorocire pe capul acestui popor. Fie că a adus de tancurile rusești, fie că a implementat cu asupra de măsură de activismul, oportunismul și fripturismul autohton, nu mai contează. În această „ciumă roșie“ – care se atenua la un șpriț și trei mici –, au trăit/au suferit două-trei generații de oameni. Ai noștri. Români. Care votează PSD, dar n-aș zice că restul partidelor politice nu sînt marcate de foști membri PCR. Nu facem o judecată a comunismului românesc. Oficial, ea s-a făcut, dar fără rezultate notabile, condamnarea tîrzie a unui torționar precum Vișinescu nu a rezolvat pe fond dramele trecutului și nici pe cele ale prezentului. Dar nici nu putem accepta lozincile isteric promovate de acțiunile stradale cu „ciuma roșie“. Are Mălin Bot, un activist anti-PSD agresiv și vocal, vreun drept moral, să judece generațiile dinaintea lui sau pe cei care-i urmăresc acțiunile fără să le și împărtășească? O mare minciună, prin care se manipulează părți ale societății românești. Că ne place sau nu, societatea românească e așa cum e, nu cum am vrea să fie. Cu bune și cu rele. Racordată la un trecut milenar, la o ortodoxie care îi fixeaxă calendarul și pașii zilnici, la un NATO  care ne asigură garanția frontierelor și la o Uniune Europeană, care, oricît de divizată ar fi – și este –, ne asigură o integrare și o solidaritate de care, evident, avem nevoie.

Sîntem, în prag de centenar al Marii Uniri din 1918, pe zi ce trece, mai dezbinați. Ca popor. Sîntem, pe zi ce trece, mai intoleranți faţă de cei care nu simt/nu gîndesc ca noi. O societate profund dezbinată nu poate funcționa normal. Trăim într-un derapaj, politic și social, care nu poate dura. Identificarea soluțiilor ar putea duce la un numitor comun unanim și legal acceptat. Nu doar legat de legile justiției care au devenit un măr al discordiei în societatea românească. De ce mecanismul juridic pus pe picioare de Traian Băsescu și Monica Macovei ar fi independent politic, și cel propus de actuala majoritate, care isterizează părți ale societății civile, insitutuții de stat și ONG-uri de tot felul, nu ar fi? Toată lumea clamează negocierile și dialogul, dar nimeni nu dorește, nu vrea să le promoveze la modul concret. Slăbiciunea actualei guvernări emanate din actuala majoritate parlamentară provine nu doar din incompetențe personale, ci și dintr-o anume teamă de a lua decizii. O minoritate stradală agresivă nu poate dicta unei majorități create prin vot. Anunțatele manifestații ale susținătorilor PSD nu sînt de bun augur și ar trebui anulate. Simplu, printr-o decizie de la centru. Ce merge bombănit la o bere, ca simpli cetățeni, nu se poate regăsi într-o agendă politică responsabilă. Una e să vrei vot cenzitar, așa, ca idee mișto și `oață, chiar dacă pare absurdă și retrogradă în secolul al XXI-lea, alta e să ai responsabilitatea a mii, a zeci de mii, a milioane de oameni.

Nu DNA-ul trebuie să ordoneze viața politică a țării. România nu stă doar în Liviu Dragnea sau Mihai Tudose. Ei sînt lideri actuali și actanți politici. Pe moment. Ar putea fi alții. Jocul politic democratic presupune alegeri respectate, compromisuri și negocieri. Pentru binele public. Și pentru mult clamatul popor. Român. Că aici sîntem, nu în altă parte a  lumii. Poporul român, cu sentimentul românesc al ființei, pe care-l tot lua peste picior Cioran. De la Paris. Și Constantin Noica, abia ieșit din închisoare, încerca să-și refacă nu doar dantura, dar și existența. Împotriva „ciumei roșii“, cu pielea pusă la bătaie erau puțini mușterii. Acum pare un moft, dar în anii cu Gigi Dej – cum îi spunea regretatul Luca Pițu  – și Nea Nicu,  nu era. „Viața mea e fără rest.“ Așa a spus Noica. Așa a fost. Viața lui, viețile noastre. Nu e de joacă. Nu e momentul de a turna gaz pe foc. Nu va cîștiga nimeni. Decît să ne luăm la bătaie prin piețe și parcuri, mai bine să cîntăm un cîntecel. Că tot vin sărbătorile și e mai sănătos vinul fiert decît să fiarbă sîngele „în vine“. E loc pentru toți și pentru toată lumea. Credem că, pînă la urmă, glasul rațiunii va învinge și „ciuma roșie“,  și gărgăunii unei retorici depășite. Ce‑i de făcut concret? Vom decide împreună. În Parlament, la președinție, în Guvern.

1 Decembrie 2017 a fost deja. Trăiască România!