1001 DE SEMNE. Exilul, potenţator al scrisului

„Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viaţa, mă apără de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toţi în viaţa de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întîmplă, bune şi rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez şi, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanţă, altă raţiune de a fi decît propria-mi muncă. Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu o imensă dificultate, şi, în zilele minunate, cu oarecare uşurinţă.“   Am acest pasaj pe o casetă mai veche şi îl ascult adesea. M-a făcut să-l judec, de-a lungul timpului, în felurite chipuri, care mai de care mai contradictoriu. Şi ele au fost determinate nu de stările mele, ci de evenimentele care s-au tot succedat de atunci în viaţa culturală românească. Cuvintele acestea îi aparţin lui Mario Vargas Llosa, care a fost la Bucureşti cu trei ani în urmă, la invitaţia Editurii Humanitas, şi care m-a „şocat“ atunci prin… normalitatea lui. Înţelegînd prin normalitate acel fel relaxat de vorbi publicului cum nu întîlneşti în România chiar la tot pasul. […]