„O să mai dureze pînă cînd un alt român va mai zbura în spațiul cosmic”

În primul weekend al Festivalului Internațional de Film Transilvania, a fost organizat un eveniment special dedicat singurului cosmonaut român, Dumitru Prunariu, la împlinirea a 35 de ani de la călătoria sa în spațiul cosmic. Au fost proiectate un documentar, în regia lui David Reu (Opt zile în cosmos) – despre zborul efectuat în 1981, la bordul navei Soiuz-40, cu un echipaj format din românul Dumitru Prunariu și rusul Leonid Popov, comandantul navei –, precum și filmul artistic Operațiunea Avalanșa, în regia lui Matt Johnson. Am stat de vorbă cu Dumitru Prunariu despre experiența unică atît pentru sine, cît și pentru România, de a zbura în spațiu, despre marginalizarea de care a avut parte în timpul comunismului, despre absența realizării sale din cărți de cosmonautică, precum și despre viitorul cercetărilor în domeniu.

 

La început de TIFF 2016, a fost organizat un eveniment în onoarea dvs., în cadrul căruia, pe lîngă documentarul realizat de David Reu, a fost proiectat și un film artistic, Operațiunea Avalanșa, despre patru agenți CIA trimiși sub acoperire la NASA. Dumneavoastră, unul dintre printre puținii oameni care au avut ocazia de a face parte dintr-un program spațial, cît de realiste vi se par astfel de filme?

Se speculează foarte mult pe baza unor programe spațiale majore, care au schimbat fața lumii la un moment dat. Eu văd puțin altfel programele spațiale, prin prisma cuiva care a fost în interiorul lor, și nu din poziția unui spectator care este încîntat de tot felul de teorii ale conspirației. Discutînd cu mai mulți oameni care l-au văzut pînă la capăt, am observat că unii au fost fascinați de modul în care s-a pus problema, căci întotdeauna spionajul în domeniul cosmic, mai ales în timpul Războiului Rece, a constituit un punct de atracție. Evident, într-un fel îl văd specialiștii, într-altul cei din exterior. Pentru marea majoritate a celor din urmă care știu despre spionaj ceea ce le prezintă filmele și nu cunosc realitatea lucrurilor din interior, filmul a fost interesant.

Iar legat de documentar… a fost emoționant, așa este de fiecare dată cînd mă văd în spațiul cosmic, pentru că îmi aduc aminte că am trăit acele momente, acele emoții, acele întîlniri „de gradul omenesc” și mă bucur că sînt prezentate în fața unui public nou.

 

Credeți că un astfel de documentar poate contribui la o mai bună cunoaștere a cercetărilor legate de spațiul cosmic, mai exact a prezenței României în astfel de programe?

Sînt deja generații de tineri care nu au prins momentul lansării mele în spațiul cosmic, nu au trăit acele evenimente așa cum le-au trăit cei de vîrsta mea sau cei care erau atunci în școală. Pentru cei tineri, acestea sînt noutăți. Află despre lucruri care s-au petrecut și despre care, eventual, au auzit cîte ceva la școală – nu peste tot însă se vorbește despre realizările spațiale ale României. Din păcate, am văzut o serie întreagă de cărți de cosmonautică traduse din alte limbi, în care sînt pomeniți cosmonauți din alte țări, chiar din Polonia, Ungaria etc., dar nu se scrie nimic despre zborul cosmic la care a luat parte și România. Am întrebat editurile de ce și au spus că așa au cumpărat drepturile de traducere: „Nu scria nimic în ele despre asta și noi le-am luat ca atare”. Am rămas șocat și de stupiditatea răspunsului și de lipsa de implicare în a prezenta, măcar în română, o realitate care există.

 

„Secția propagandă a Comitetului Central al PCR, simțind că prezența mea ar putea să distragă atenția populației de la singurul erou național, a interzis apariția mea la televiziune și în presa centrală.”

 

 

Cum erați privit în perioada comunistă, cînd cultul personalității conducătorului suprem domina viața de zi cu zi? Spuneați, într-un alt interviu, în urmă cu cîțiva ani, că Nadia Comăneci a fost promovată mult mai intens decît imaginea dvs.

Nadia Comăneci era considerată un produs pur românesc, care, într-o țară capitalistă, a dovedit că o țară socialistă poate să obțină rezultate maxime. Această situație nu s-a transpus printr-o declarație politică, ci a fost îmbrăcată foarte subtil, Nadia devenind eroină națională – pe meritul ei, indiscutabil, dar contextul a făcut ca ea să fie promovată mult mai mult decît am fost promovat eu. Eu am fost un produs național, al școlii românești, dar m-am pregătit pentru un zbor cosmic în străinătate, am zburat cu mijloace străine. Am realizat experimente românești pentru noi, dar și pentru comunitatea internațională. În plus, toate aceste realizări au fost într-o altă țară socialistă, nu am avut ce să dovedim acelei țări. Deși am simțit de multe ori, cînd mă deplasam în diferite județe și instituții, că oamenii aveau efectiv nevoie de un alt erou decît Ceaușescu, erau sătui de imaginea lui, de discursurile lui, care erau prezentate în fiecare seară la televiziune. Voiau și altceva, poate tocmai de aceea secția propagandă a Comitetului Central al PCR, simțind că prezența mea ar putea să distragă atenția populației de la singurul erou național, a interzis apariția mea la televiziune și în presa centrală. Am apărut însă în reviste de specialitate, de popularizare.

 

Ce s-a schimbat după căderea comunismului în felul în care vă percepe publicul?

La nivelul publicului, consider că imaginea mea a rămas aceeași. Acum problema e că sînt deja generații întregi de tineri care n-au auzit de mine, decît dacă au prins întîmplător o emisiune la televizor sau dacă au citit prin vreun ziar. Tocmai de aceea consider că această aniversare de 35 de ani de la zborul meu cosmic, organizată împreună cu Discovery Channel, cu Știință și Tehnică, Agenția Spațială Română, într-o coordonare largă la nivel național – Discovery are un proiect pe un an întreg în care ne deplasăm în diferite localități, facem promovarea științei, tehnologiei prin mine, care sînt, consider eu, un vector pozitiv în acest domeniu – ajută la a aduce în fața tinerilor niște realizări pe care le-am avut, pe care le merităm și pe care le putem promova în continuare.

 

Și această promovare se poate face inclusiv aici, la TIFF, prin intermediul filmului?

Da, inclusiv aici. Am fost plăcut surprins să văd o sală plină – nu știu dacă rămăseseră cinci, șase locuri goale – de oameni care plătiseră să vadă filmul. Cred că impactul acestei promovări – poate puțin agresivă în această perioadă de aniversare – este pozitiv și necesar.

 

În acești 35 de ani de la realizarea zborului în spațiul cosmic, cum apreciați dezvoltarea cercetărilor în acest domeniu? Există un interes mai scăzut?

Este doar o impresie, pentru că, în general, populația este impresionată de zborurile cosmice pilotate. Din totalul activităților cosmice, acestea reprezintă maximum 7-10 la sută. Se petrec multe alte lucruri, au loc multe alte descoperiri importante pentru omenire, dar în masa mare de informații care există acum, în media explozivă, cu informații de calitate îndoielnică, dar care prind foarte bine la un public neavizat, detaliile despre spațiul cosmic se pierd. În domeniul cosmonauticii pilotate, foarte multe lucruri nu s-au întîmplat la modul senzațional, pentru că, după ce oamenii au ajuns pe Lună, toți s-ar aștepta fie să se întoarcă, fie să ajungă pe Marte. Se va produce și acest lucru, dar nu în viitorul foarte apropiat. De atunci s-a zburat foarte mult la bordul stațiilor spațiale și deja de peste 16 ani se zboară la bordul Stației Spațiale Internaționale, o construcție-gigant, realizată de numeroase națiuni.

 

Există o bună colaborare internațională în ceea ce privește investițiile în domeniul cosmic? De pildă, SUA și Rusia lasă deoparte vechile diferende?

Stația Spațială Internațională este cea mai mare investiție internațională pînă în prezent. În acest domeniu cooperarea este deosebită între toate țările lumii, inclusiv între americani și ruși, care, în timpul Războiului Rece, erau cei mai mari competitori. Și asta pentru că există interes comun.

Dar, în momentul de față, există un mare deficit în mijloace de lansat oameni în spațiul cosmic. Dacă naveta spațială a zburat pînă în 2011, după care și-a încheiat activitatea, a ieșit din garanție, americanii mergînd acum pe alte tipuri de nave care pot să îi ducă mai departe nu numai spre Stația Internațională, ci și spre Lună, spre Marte, nave care sînt în fază de construcție, singurii care lansează echipaje internaționale au rămas rușii. Și la ruși se stă la coadă, atît Europa, cît și Statele Unite și Asia stau la coadă pentru a zbura în spațiul cosmic. În momentul de față, Europei îi vine rîndul aproximativ de două ori pe an să își trimită cosmonauți în spațiu, ceea ce este foarte puțin în raport cu necesitățile de cercetare și dezvoltare a unor activități în spațiul cosmic.

 

„Foarte mulți cosmonauți s-ar reîntoarce în spațiul cosmic pentru a mai simți o dată imponderabilitatea de lungă durată și, în același timp, pentru a-și privi planeta de la înălțimi cosmice.”

 

Ce șanse există să mai fie trimis un român în spațiul cosmic?

În acest context, România are o singură șansă realistă de a ajunge în cosmos. Ca în cadrul Agenției Spațiale Europene, din care facem deja parte ca membru cu drepturi depline, să se organizeze o nouă selecție pentru zboruri cosmice. O selecție care să includă și un român, care, după mai mulți ani de pregătire, să ajungă să fie programat să zboare într-un context european în spațiul cosmic. Deci o să mai dureze pînă cînd un alt român va mai zbura în spațiul cosmic.

 

Ce părere aveți despre teoriile conspiraționiste conform cărora, de fapt, nu s-a ajuns pe Lună?

Cel mai direct răspuns e că în perioada aceea a Războiului Rece, cei care ar fi strigat imediat și ar fi dat semnalul de alarmă ar fi fost rușii. Dar rușii au recunoscut imediat realizarea americanilor. Deci toate sînt doar teorii ale conspirației.

 

Cum vedeți viitorul călătoriei în spațiul cosmic?

Realizările cosmice nu se fac de pe o zi pe alta, ci în zeci de ani. Un program spațial care necesită o investiție de miliarde de euro se poate realiza în cincisprezece, poate chiar 20 de ani. Naveta Spațială Americană a ieșit din fucțiune în 2011. Cu zece ani înainte, americanii demaraseră un program, Constellation, pentru a suplini naveta cu alte nave cosmice. Între timp, s-a schimbat conducerea, s-au schimbat orientările, programul a fost sacrificat în interesul promovării unor realizări private, ceea ce consider că este un fapt pozitiv, pentru că privații pot să obțină rezultate mai rapide, mai bune, cu investiții optimizate, față de NASA, care este instituție birocratică, imensă, dar nici pînă în prezent nu au alte mijloace să trimită oameni în spațiul cosmic. Programul pentru primul om pe Marte a fost deja demarat de americani, dar înainte de 2035 nu văd să se concretizeze.

Este fascinant să descoperim, cu noi telescoape plasate în spațiul cosmic, planete asemănătoare cu a noastră în alte sisteme stelare din galaxia noastră. Desigur, ne punem problema că nu sîntem singurele ființe în univers. Ar fi absurd să credem asta, dar distanțele între planete asemănătoare cu Pămîntul sînt enorme. Deocamdată, cu mijloacele tehnologice pe care le avem, explorînd spațiul cosmic de nu mai mult de 60 de ani cu echipamente, am ajuns la concluzia că mai avem foarte mult de realizat. Privesc cu ochi buni faptul că privații se implică tot mai mult în domeniul spațial. Nu numai pentru că au deja sisteme aflate încă în fază de perfecționare de a trimite turiști în spațiul cosmic, dar și deoarece construiesc infrastructuri serioase în spațiul cosmic, au rachete purtătoare, cum este firma SpaceX care trimite cu propriile rachete module automate la bordul Stației Internaționale, cum este firma Boeing, care construiește viitorul vehicul pentru transportul de echipaje, în principal americane, la bordul Stației Cosmice Internaționale. Sau cum este chiar NASA, care utilizează inputul privaților pentru a construi un vehicul interplanetar cu care să ajungă pe planeta Marte. Alte firme sînt dispuse să plaseze structuri gonflabile în spațiul cosmic, un hotel cosmic unde să ajungă turiști și care să nu perturbe funcționarea Stației Cosmice Internaționale ca instituție în primul rînd științifică de cercetare. Din cînd în cînd, mai sînt trimiși și turiști, dar atribuțiile lor sînt extrem de limitate și restricționate.

 

Ce v-a fost cel mai greu cînd vă pregăteați pentru zborul cosmic și cum vi s-a schimbat viața după această experiență?

Cea mai grea a fost… pregătirea, nu zborul în sine. Zborul a fost împlinirea a ceea ce învățasem în timpul pregătirii în situații diferite, speciale, introducîndu-se în antrenamentul nostru foarte multe situații speciale, de avarie, care ar fi putut să pericliteze zborul real și pe care am învățat să le gestionăm. Zborul a fost mult mai liniștit din acest punct de vedere, numai că a apărut imponderabilitatea de lungă durată care produce modificări în organism. La început apare un disconfort destul de mare, cu care te obișnuiești. Mai mult decît atît, foarte mulți cosmonauți s-ar reîntoarce în spațiul cosmic pentru a mai simți o dată imponderabilitatea de lungă durată și, în același timp, pentru a-și privi planeta de la înălțimi cosmice.

Viața mea s-a schimbat radical după zborul cosmic, am devenit o persoană publică, aparținînd unui grup foarte restrîns de locuitori ai acestei planete, de 547, care au ajuns în cosmos. În toamna aceasta va ajunge al 548-lea. Eu, la vremea mea, am fost al 103-lea din lume. Avem o asociație a exploratorilor spațiului cosmic din care fac parte cei care au zburat în cosmos, ne întîlnim anual în cadrul unor congrese planetare, dezbatem probleme profesionale, dar promovăm și educația tinerei generații în domeniul abordării științelor.

 

Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE