„Convalescenţa în incurabil“ a lui Matei Călinescu

Jurnalul, crede Matei Călinescu, este un gen minor, marginal. În acelaşi timp, jurnalul – scris, în primul rînd, pentru un singur cititor, autorul – este un dialog cu tine însuţi, un dialog iniţiat într-o situaţie incomodă, extremă, care îţi solicită fiecare fibră a fiinţei. Probabil acest amănunt face diferenţa dintre jurnal şi memorii. Jurnalul este crud, proaspăt, concentrat, dominat de o voce auctorială ale cărei tonalităţi diferă de multe ori de la o zi la alta, de la o oră la alta. Jurnalul, cu toate acestea, nu stă doar sub semnul prezentului, ci, asemenea memoriilor, se fixează deseori în momentele trecute ale unei vieţi, luptînd astfel împotriva uitării. Nu altul este cazul lui Matei Călinescu, cu al său Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp (Editura Humanitas, 2016), ediţie îngrijită de Raluca Dună şi apărută într-o frumoasă colecţie de autor la Editura Humanitas. Scrise din perspectiva unei morţi anunţate – în 2008, lui Matei Călinescu i se descoperă o tumoră la plămîn, şansele sale de supravieţuire, din acel moment, devenind incerte, de la şase luni pînă la cel mult doi ani –, însemnările diaristice capătă o altă alură, devin, ca să preiau cuvîntul din titlu, altfel. Ideea de postumitate a însemnărilor diaristice devine, prin această întorsătură crudă a sorţii, din ce în ce mai stringentă, deşi, aşa cum se întreabă autorul însuşi – „nu e orice jurnal prin definiţie postum?“. „Răspunsul e da şi nu – spune el. Da, istoric vorbind, pentru că, fiind o scriere din principiu adresată doar sieşi, total sinceră şi înregistrînd secrete intime şi neintime, precum şi gînduri ascunse, potenţial ilicite, publicarea antumă ar contrazice însăşi logica internă a jurnalului. Dar nu, dacă ne referim la ultima sută de ani, în care jurnalul a devenit un gen literar între celelalte genuri literare, o formă a autobiografiei.“

Lupta cu uitarea

Conceput în două părţi, jurnalul stă, trebuie spus, sub umbra nefastă a morţii – fie că e vorba despre moartea prin uitare sau de­spre cea prin neantizarea fizică („spulberarea în lumină“, după cum o numeşte la un moment dat autorul). Însemnările din prima parte, adunate sub titlul „Problema memoriei“ şi datînd din perioada 2004-2008, au o nuanţă premonitorie, pregătind terenul pentru ceea ce am putea numi antrenamentul pentru moarte din partea a doua a jurnalului. Imaginea fiului, a lui M, căruia tatăl i-a dedicat o carte tulburătoare, Portretul lui M, revine obsesiv, mai ales în notaţiile din 2004-2006. Amintiri, imagini, întrebări în legătură cu M, cu felul lui aparte de a fi, de a percepe lumea şi oamenii, plutesc prin memoria afectivă a supravieţuitorului ca bucăţile unei nave spulberate într-o furtună necruţătoare. S-ar putea spune chiar că M, pentru părinţii lui cel puţin, nu a dispărut din această lume, prezenţa lui aici, pentru ei, fiind, în anumite momente, de necontestat. Sugestivă şi emoţionantă este scena descrisă în însemnarea din 24 august 2006: „Bunăoară, azi-dimineaţă, cînd Uca mă aştepta cu micul dejun pregătit – ceaiul, fructele, cerealele – şi eu coboram treptele scării de lemn în papuci (papucii de piele care fuseseră ai lui M), Uca a strigat: «Fii atent să nu cazi!» Cînd am ajuns jos, am întrebat-o: «Ce te-a făcut să te temi că aş putea cădea?» Mi-a spus că sunetul paşilor mei pe scară era identic cu sunetul paşilor lui M. Dar el nu a căzut pe scară decît o singură dată, cînd avea trei ani. Mai tîrziu era foarte atent, cobora scara atent, ţinîndu-se de balustradă, dar Uca, auzindu-i paşii şi ştiind cît era el de stîngaci în mişcări, era întotdeauna puţin speriată. Îmbătrînind, am devenit şi eu mai lent şi mai greoi în mişcări şi, într-un fel, zgomotul făcut azi de paşii mei l-a înviat pentru o fracţiune de secundă pe M, sau m-a transformat pe mine în el, redeşteptînd în ea o veche spaimă: «Fii atent să nu cazi!»“. Un alt episod emoţionant este cel al bileţelului găsit după moartea lui M. Cu ani în urmă, cu scrisul lui de copil stîngaci, ignorînd regulile gramaticale şi de ortografie, M a simţit nevoia să se scuze  pentru că nu-i vorbise cu o seară înainte tatălui: „Hellow! Cum a fost noaptea ta, Tată? De ce ai crezut că nu vreau să vorbesc? Ieri mi-a intrat hîrtie în maşina de ras. Am încercat să o scot cu degetul“. M a simţit nevoia să se confeseze într-un bilet pe care nu i-l va da niciodată tatălui, într-o încercare probabil de a nu uita ce s-a întîmplat, căci M „uita, într-adevăr, mult şi, mai ales, repede“.

 

 

Tema uitării este una recurentă în notaţiile lui Matei Călinescu, notaţii care nu reprezintă, în fond, decît un exerciţiu al memoriei, al (re)amintirii, o tentativă de a eluda uitarea şi, în cele din urmă, moartea. Situaţia tragică a celui cu o memorie fragilă, afectată de boală, este  ilustrată prin cazul mamei lui Matei Călinescu. Bolnavă de Alzheimer, conştientă de condiţia ei de victimă a unei boli care te anulează ca persoană, ca identitate, care te exclude din această lume încă din timpul vieţii, ea nu îşi mai doreşte decît moartea: „Vreau să mor, pentru că uit, uit unde stau, uit cine sînt, uit totul…“. „Îşi amintea pe vremea aceea, dureros, obsesiv, doar că uită, că lumea ei se risipeşte ireversibil, şi asta i se părea mai intolerabil decît moartea“, notează Matei Călinescu în 2007, într-o intrare din jurnalul său, aceeaşi intrare, de altfel, în care se regăsesc cîteva rînduri despre memorie, definită ca sens al vieţii: „Ceea ce rămîne în memorie e, fără îndoială, ireal, dar nu fals. Participă într-un fel la viaţă, la viaţa celui care îşi aminteşte. Cînd, cum şi cît îşi aminteşte cineva e o măsură a capacităţii sale de a trăi, a vitalităţii sale, indiferent de vîrsta cronologică. De aceea, uitarea e – benefică în unele împrejurări, favorabilă vieţii şi acţiunii, atunci cînd e temporară, mai ales în tinereţe şi la maturitate – o formă de moarte în alte împrejurări, mai ales la bătrîneţe, cînd identitatea noastră se confundă din ce în ce mai mult cu trecutul amintit, pe măsură ce viitorul se chirceşte“. Inevitabilă, pentru un literat de calibrul lui Matei Călinescu, este trimiterea la opera lui Proust, concepută în termenii unei lupte continue cu uitarea. Amintirile, puse cap la cap, în cazul autorului francez, iau forma unor picioroange, de la înăl­ţimea cărora contemplarea trecutului nu mai pare un exerciţiu anevoios. „Nimic mai tragic, în raport cu o asemenea situaţie, mărturiseşte Matei Călinescu, decît moartea lentă, continuă, de dinainte de moarte, pe care o reprezintă uitarea patologică, demenţa senilă sau boala Alzheimer.“ La polul opus, cel al memoriei prodigioase, imbatabile, aproape incredibile în perfecţiunea ei, autorul jurnalului evocă două figuri, cea a lui Borges şi cea a lui Mircea Ivănescu, prieten drag, căruia îi şi este dedicat acest jurnal altfel. Pe Borges, Matei Călinescu l-a întîlnit cu ocazia unei conferinţe din 1980, la Universitatea din Bloomington. Aflînd că este român, Borges l-a întrebat care este semnificaţia cuvîntului cobzar, cuvînt întîlnit de el în tinereţe, în 1916, în nişte poeme populare româneşti, adunate sub titlul Les chants du cobzar (titlul corect fiind Chansons du cobzar), traduse în franceză de o poetă româno-franceză. Pentru a-şi demonstra puterea uriaşă a memoriei, Borges, deja octogenar pe atunci, a recitat în franceză unul din poeme. Uluit, Matei Călinescu a uitat să-l întrebe numele poetei respective, nume pe care îl va afla, în cele din urmă: Elena Văcărescu.

În cazul lui Mircea Ivănescu, este invocată aceeaşi capacitate incredibilă a memoriei, deşi, la bătrîneţe, ea îi mai juca, uneori, feste. Matei Călinescu, însă, nu ezită să forţeze memoria poetului prin diverse tertipuri – jocuri practicate de doi prieteni vechi, hîrşiţi într-ale literaturii. Găsind un pasaj, „Am fost victima unei ciudate asociaţii de idei…“, în romanul Punct contrapunct de Aldous Huxley, care amintea de un „clişeu verbal“ folosit de Matei Călinescu şi de Mircea Ivănescu în tinereţe, îi telefonează prietenul său din Sibiu pentru a-i comunica descoperirea. Provocat, Mircea Ivănescu nu mai poate fi oprit din evocarea romanului semnat de Huxley, evocare plină de detalii interpretative care îl surprind pînă şi pe Matei Călinescu, expertul în domeniu: „Aproape că mă umileşte – dar în acelaşi timp, mă umple de bucurie admirativă – precizia cu care îşi aminteşte el acest roman, citit cu o jumătate de secol în urmă“.

Prima parte a jurnalului, melancolică, evocatoare, poate fi privită şi ca un studiu despre memorie, despre mecanismele ei intrinseci – o conştientizare a faptului că, odată cu vîrsta, amintirile devin bunul cel mai de preţ, mai ales amintirile vechi. Pentru cineva trecut de 70 de ani, cum era şi Matei Călinescu, memoria este, probabil, singurul refugiu în faţa unui viitor din ce în ce mai scurt: „Amintirile mai vechi continuă să-şi păstreze o anumită prospeţime – se ştie, e un loc comun al îmbătrînirii –, pe cînd peste cele mai recente trece repede buretele uitării. De aici şi titlul acestor însemnări: Un altfel de jurnal, un jurnal, adică, în care locul de frunte îl ocupă trăirile vechi, «întipăriturile» dintr-o memorie de altădată, care mai are forţa de a lupta cu zădărnicia“.

Spulberarea în lumină

În partea a doua a jurnalului, numită „Cu plăcere privesc lumina soarelui“, inamicul nu mai e uitarea, ci timpul. Un verdict medical necruţător îl pune pe Matei Călinescu în situaţia de a scrie şi mai mult, iar singurul proiect în care se poate implica total, în situaţia respectivă, este jurnalul. Însemnările zilnice devin din ce în ce mai dese, mai consistente. Nu ar fi singurul scriitor care, aflat într-o situaţie fără ieşire, dă tot ce are mai bun. Diagnosticat cu cancer la creier, ceea ce, pînă la urmă, s-a dovedit o alarmă falsă, Burgess, de exemplu, scrie patru romane care i-au adus succesul. Matei Călinescu, aflînd că mai are de trăit între şase luni şi cel mult doi ani, scrie, la rîndu-i, cu o intensitate pe care, probabil, numai proximitatea morţii o face posibilă. Lecturile sale sînt centrate, inevitabil, pe problematica morţii, pe care, într-o primă fază, încearcă să o înţeleagă din perspectiva filozofiei. Îi reciteşte pe Platon, cu Phaidon, pe Husserl, pe Lévinas, cu Dieu, la Mort et le Temps, pe Cioran, pe Heidegger. Îi revizitează pe stoici, de care se simte ceva mai apropiat. Adoptă el însuşi o filozofie de viaţă, pe cît de simplă, pe atît de greu de pus în practică: one day at a time. Ţine constant legătura cu puţinii prieteni rămaşi în viaţă, nişte supravieţuitori, ca şi Matei Călinescu – cei diagnosticaţi cu cancer sînt, într-adevăr, numiţi, în termeni medicali, supravieţuitori –, prieteni care i-au rămas alături pînă în ultimele clipe, Ion Vianu şi Mircea Ivănescu. Mai mult, caută un soi de salvare şi în frecventarea Bisericii, deşi rămîne un agnostic. „Dumnezeu – recunoaşte Matei Călinescu într-o însemnare datată 1 martie 2008 – pare a nu-mi fi acordat graţia credinţei. Sau, ceea ce-i totuna, m-a făcut să nu cred că pot să cred. Cu apropierea ineluctabilă a morţii, această graţie îmi va fi, poate, dată. Important acum e să mă pregătesc pentru ea. (O pregătire în coordonate care-mi sînt cît de cît cunoscute practic)… În viaţa viitoare nu pot deocamdată crede, dar poate că voi continua să exist fără identitate în lumină, într-o lumină pură în care voi fi alături – fără să-mi dau seama, dar alături – de M, de părinţii mei, de rudele dragi şi de prietenii dragi, spulberaţi şi ei, fără identitate, în lumină…“ Mai degrabă apropiat de budism, autorul crede că moartea nu este altceva decît o reîntoarcere la starea de dinainte de a te fi născut, aşa cum îi explica şi lui M, că „după moarte vei fi cum erai înainte de a te naşte“. În fond, moartea, crede Matei Călinescu, este o invenţie a vieţii: „A fost nevoie ca moartea să fie inventată pentru ca diversificarea formelor vieţii să devină posibilă“. La fel, uitarea este o invenţie, căci e un alt mijloc de a nu permite „morţilor dragi să supravieţuiască la nesfîrşit“. Marcel Proust a fost, poate, unul dintre puţinii care, cu tenacitate, a sfidat uitarea, în speţă moartea. Matei Călinescu a reluat, de altfel, lectura marelui roman proustian, însă într-un mod atipic, de la coadă la cap. Nu va termina lectura, din teama că finalizarea lecturii va coincide cu moartea sa. În schimb, în ultimele luni de viaţă, se apropie din ce în ce mai mult de Evanghelii, găsind rosturi şi sensuri ignorate în trecut. I se par texte încă vii, singurele lecturi viabile în apropierea morţii, căci, în cazul bolnavului terminal, orice altă lectură poartă marca inutilităţii.

„Cine va muri primul?“, iată întrebarea de pe spatele unei fotografii vechi, din 1958, în care apar şase tineri mîndri, veseli, parcă puşi pe şotii, dar şi pe fapte mari. Făcută în apartamentul lui A.E. Baconski, în fotografie apar Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu şi Petre Stoica. Primul s-a dus Nichita Stănescu, în 1983, urmat de Modest Morariu, în 1988. Cezar Baltag a murit în 1997, iar Petre Stoica în 2009. La întrebarea „cine va muri, deci, ultimul?“, Matei Călinescu răspunde: „Probabil Mircea Ivănescu, marele poet“. Şi a avut dreptate. Era, oricum, un răspuns previzibil. Publicarea notelor de jurnal ale lui Matei Călinescu, după şapte ani de la moartea acestuia, note scrise în mare parte în perioada „convalescenţei în incurabil“, cum o numeşte autorul, este un eveniment editorial, aşa cum probabil va fi şi publicarea memoriilor lui Ion Negoiţescu, din care a apărut, pînă acum, un fragment la Editura Humanitas. Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp completează opera lui Matei Călinescu, o împlineşte chiar, „într-un mod tragic şi biruitor“, cum spune Raluca Dună în „Nota asupra ediţei“, şi măcar pentru asta, dacă nu pentru frumuseţea sa tristă, ar trebui citită această ultimă carte a unuia dintre cei mai fini teoreticieni literari pe care România i-a dat lumii în ultimul timp.

---

Matei CĂLINESCU
Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp
Ediţie îngrijită de Raluca Dună
Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, 480 p.