25 de ani de incertitudini

S-a conturat în Republica Moldova un curent care a primit numele de moldovenism; este exprimat de destui cetăţeni de acolo, care nu doresc nici Unirea cu România, dar nici o apropiere de Rusia. E un curent care a apărut de cînd Republica Moldova a devenit stat independent (27 august 1991) şi pe care nu avem cum să-l contestăm, ţine de o evoluţie istorică diferită. Fostul ambasador al Poloniei în Republica Moldova, Bogumil Luft (autorul unui volum cu două ediţii în Polonia – unde s-a epuizat primul tiraj, carte despre care Adam Michnik a scris elogios în Gazeta Wyborcza –, tradus apoi în România: Românii în goana după happy-end, Editura Polirom, 2015), ne declara într-un interviu publicat de revista noastră: „Cînd Moldova şi Muntenia s-au unit, la 1859, creînd primul stat românesc, partea estică nu făcea parte din noua structură statală. Partea estică a Moldovei a făcut parte din Imperiul Ţarist şi, mai apoi, din cel sovietic. Acel popor, care face parte din poporul român, a trăit o experienţă istorică diferită şi specială. Cu excepţia celor 22 de ani, cînd Basarabia a făcut parte din Statul român între 1918 şi 1940, în ultimele două secole, Basarabia n-a aparţinut României. Asta a dus la o experienţă proprie şi a creat o memorie colectivă care a modificat mentalitatea. Dacă majoritatea vorbitorilor de limbă română de acolo se consideră moldoveni, acesta este un fapt care nu trebuie discutat. Este absolut normal, nu trebuie condamnaţi. Ei spun: sîntem moldoveni şi vorbim limba română“. (Observator cultural, 21 august 2015).

Evoluţiile istorice diferite ale României şi ale Republicii Moldova s-a crezut că vor fi absorbite în elanul de entuziasm care s-a manifestat după 1990 pe ambele maluri ale Prutului, cu acele „poduri de flori“. Din păcate, nici la 25 de ani de cînd România şi Republica Moldova sînt „state frăţeşti“, cu o limbă şi o origine comune, o apropiere temeinică nu s-a produs, în aşa fel încît să putem vorbi, la modul realist, de o Unire a României cu Republica Moldova. Au fost 25 de ani de incertitudini, în care noi ne-am arătat fie dispreţul, fie dezinteresul faţă de Republica Moldova, care a trecut şi trece prin mari dificultăţi economice. Apropierea s-a produs sincopat, alternîndu-se perioade de răceală diplomatică cu o euforie de bîlci. Cele mai bune rezultate se văd în zona învăţămîntului, prin bursele oferite de Statul român elevilor, studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor din Republica Moldova. Numai că nu toţi cei care au primit burse s-au şi întors acasă, pentru a contribui la acestă apropiere. Echilibrul politic este marcat, pe de o parte, de situaţia din Transnistria, care rămîne o zonă de conflict şi unde Rusia continuă să-şi pună amprenta, şi, pe de altă parte, de numeroasele schimbări de guvern de la Chişinău, unde partidele proeuropene s-au dovedit, deseori, mari decepţii, prin modul precar, fraudulos şi neprofesionist în care au guvernat. Nu mai vorbim de comuniştii care au guvernat şi care au frînat o apropiere de Bucureşti.

Să ne amintim că şi în domeniul cultural realităţile nu au fost dintre cele mai fericite. România a avut tîrziu un ICR la Chişinău (polonezii acordau mare atenţie promovării lor culturale în Republica Moldova, cu cel puţin un deceniu înaintea noastră), multă vreme scriitorii noştri ajungeau mai repede la Paris sau la Berlin, decît la Chişinău. Aşa că, pe acest culoar basarabean, a defilat, ani la rîndul, un Adrian Păunescu, cu oftaturi patetice. De cîţiva ani, situaţia relaţiilor culturale dintre România şi Republica Moldova este ameliorată, TNB a făcut turnee la Chişinău, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Chişinău a venit la Bucureşti, teatrele independente din România şi Republica Moldova se cunosc, colaborează şi participă împreună la festivaluri, în delegaţiile României la tîrgurile internaţionale de carte participă – cum e şi firesc – scriitori din Republica Moldova, publicaţi şi promovaţi de editurile din România. Dar, să nu uităm că, uneori, în România, basarabenii sînt consideraţi „de mîna a doua“, iar în timpul guvernărilor comuniste, „analiştii“ îndemnau să nu ne mai preocupe deloc Republica Moldova, să nu ne legăm la cap cu o ţară care votează comunişti. Astăzi, sondajele de opinie arată că în Republica Moldova încă nu s-a ajuns la o masă critică majoritară care să susţină Unirea cu România.

Pe acest fundal, au apărut declaraţiile ambasadorului SUA la Chişinău, James Pettit: „Moldova trebuie să rămînă un stat suveran şi independent în cadrul unor graniţe sigure. Alăturarea României, de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică şi nu este o alegere care va face lucrurile mai bune, aici, în Moldova […]. Moldova nu este România. Moldova îşi are propria sa istorie şi propriile sale provocări, printre care şi faptul că Moldova este o ţară multietnică, cu oameni care vorbesc limbi diferite“. Una este să spui că România şi Republica Moldova sînt două state independente, alta este să afirmi că „Moldova nu este România“, negînd originea comună a celor două state şi creînd ambiguitate, căci există Moldova şi ca ţinut aparţinînd de România. În plus deranjează şi acest „trebuie să rămînă un stat suveran“, afirmaţie care contrariază, punînd între paranteze voinţa popoarelor de a se uni. Dincolo de „urecheala“ pe care şi-a primit-o ambasadorul James Pettit, ar trebui să ne întrebăm cît contează România în echilibrul de forţe din Estul şi Sudul Europei (acum, după ce Erdogan a bulversat orice idee de stabilitate şi de democraţie), dacă Statele Unite accentueză statu-quo. E clar că zona tremură, soluţii nu sînt, se temporizează, iar anxietatea a înlocuit „podurile de flori“. În acest moment, cetăţenii din Republica Moldova vor privi cu circumspecţie o Unire cu România, de teama unei reacţii belicoase a Rusiei, acestora livrîndu-se, în contrapartidă, oftaturi prelungi ale României. Pînă la urmă, unirea nu este numai în zapisuri, ci mai ales atunci cînd îi considerăm pe basarabeni fraţii şi egalii noştri, în „cuget şi simţire“.