„În absolut tot ceea ce fac, raportul meu va fi mereu mediat de discurs și de carte“

Simona Drăgan este lector universitar în cadrul Departamentului de Studii Culturale al Facultății de Litere, Universitatea din București, la specializarea Studii europene, unde susține cursuri și seminare de literatură europeană, teoria culturii și cultură și civilizație românească. Este autoare a volumului Creație și putere. Concepte discursive în poststructuralism (Editura Ideea Europeană, București, 2009) și coautor în volumul Cultura în epoca post-umanismelor (coord. Mihaela Constantinescu, Editura Univers En­ciclopedic, Iaşi, 2006). A publicat numeroase articole și studii în volume de specialitate și reviste culturale, în special pe teme de teoria literaturii și critică culturală. În prezent, urmează studii de istoria și teoria artei la Universitatea Națională de Arte din București.

 

 

Povestiți-mi despre anii dumneavoastră de studenție și despre cum simțiți, prin comparație, anii de studenție ai celor cu care vă întîlniți astăzi la cursuri și la seminare. Ce e la fel, ce s-a schimbat ?

Eu am făcut facultatea între 1995 și 2000 și am avut, ca și acum, cinci ani de studii, doar că altfel împărțiți. Patru erau de licență, unul singur de master. Dar sînt ani pe care îi trăiești la aceeași vîrstă și oarecum cu aceleași așteptări. Anii aceia, finalul anilor ’90, nu seamănă, cu siguranță, cu ceea ce este acum și cred că, în mare măsură, socialul, starea actuală a societății, evoluția din mass-media, din cultura vizuală determină mult schimbările, profilul studentului, al tînărului care își face studiile într-o anumită epocă. Generația mea a fost una încă prinsă în mecanisme vechi, și cu bune, și cu rele. Partea bună e că noi venim încă dintr‑o cultură a scrisului, cu maxime exigențe de expresie, de nuanță, de citare, de redactare – o cultură în care nu existai, totuși, dacă nu scriai, dacă nu aveai gîndire critică, dacă nu te raportai la un anumit set de valori culturale. Iar ceea ce văd acum este decăderea acestei culturi a scrisului, pe care eu nu încetez să o deplîng. Fac totul ca profesor să o mențin pe o linie de plutire, să produc în continuare vîrfuri, pe cît este posibil să faci acest lucru în trei ani de zile și cu ceea ce vine din mediul preuniversitar. Adică antrenînd studenții în activități extracurriculare de cercetare undergraduate, punîndu-i să scrie o lucrare pe an și căutînd să le ofer feedback-uri. Și, în general, exprimîndu-mi în continuare, fără nici o rezervă, pretențiile. Pretenții, pretenții, pretenții! La care eu îi silesc cumva să se ridice. Să facă tot ce pot, să nu abandoneze, să nu fugă de mine și să nu creadă că sînt nebună. Adică să înțeleagă că, orice ar alege să facă, felul cum scriu, vorbesc și se prezintă, în general, este o carte de vizită. Asta e valabil și în cultură, și în business, în func­țiile publice, peste tot. Noi așa am fost: o generație care a moștenit din trecut respectul față de carte și față de valori și nu am fost expuși la o cultură media agresivă, pestriță, țipătoare. În același timp, poate că am fost ceva mai conformiști decît văd că sînt ei acum. Dar și asta se poate citi în beneficiul nostru, dacă ne gîndim la o cultură a marilor profesori, în care te raportezi cu respect la profesorii tăi, la cursurile tale, la școală. Am moștenit, totuși, niște sechele ale lumii de dinainte și niște lipsuri pe care cred că mulți dintre noi am căutat, apoi, să le completăm, să le umplem pe cont propriu, individual. De exemplu, ce simt eu că mi-a lipsit, în materie de informație și logistică, a fost o cultură vizuală mai serioasă. Însă chiar și așa, din zona aceasta de filologie, colegi de‑ai mei au debușat către studii vizuale. Nu este numai atracția lumii în care trăim, care este o lume foarte axată pe vizual; cred că a fost și sentimentul unei lipse. Eu am făcut Școala Normală și primele nopți albe din viața mea au fost pictînd, nu citind. Așa că, în cazul meu cel puțin, e firesc, la un moment dat, să revin la niște vechi iubiri.

Cum s-ar descrie sensibilitatea celor tineri de astăzi, care au fost educați mai ales într-o cultură vizuală, prin acces la televizor, la calculator sau la tabletă și care privesc, de pildă, mai mult decît ascultă povești sau decît participă la o comunicare nemediată ?

Din păcate, deși noi sîntem asaltați de ima­gine, o educație și o cultură vizuală presupun mai mult decît expunere la mass-media. Din punctul ăsta de vedere, iarăși, ne plasăm prost. Ar fi bine ca ei să recupereze la maximum ceea ce noi nu am avut, dar nu înseamnă neapărat că și văd în jur o alfabetizare vizuală sau muzeală mai bună decît cea pe care am avut-o noi… Aici e o întreagă discuție și este o problemă care ține de nivelul de cultură al românilor, în general. Muzeele, la noi, nu dau pe din­afară. Piața de carte de artă este slabă, cu apariții rare – și în general nu există, cel mai probabil, un interes. Dacă ar exista și un public totodată, ea ar crește. Și din acest punct de vedere, mi se pare că noi nu tragem destule beneficii din ceea ce este acum și din ceea ce ar putea fi bun, de exemplu, să refacem cumva edituri vechi, cum a fost Meridiane, care func­ționau înainte foarte bine și care acum nu-și mai găsesc publicul. Ce înseamnă cultura sau sensibilitatea actuală… – eu nu văd neapărat ceva bun decît în posibilitatea de a utiliza la maximum resursele studenților și de a le ancora cumva în direcțiile de studiu sau acțiune benefice societății contemporane. Pentru cercetări, eu conștientizez din capul locului că nu voi reuși să îi păstrez neapărat pe o cultură livrescă, dar m-ar interesa ca, atît cît le oferă facultatea și cu munca susținută a profesorilor lor, să fie capabili să producă excelență în domeniul lor și să facă cercetări in vivo ale societății contemporane. Mai ales că ei nu sînt la un departament  filologic.

Ce înseamnă cercetări in vivo ale societății ?

Dacă îi preocupă ceea ce văd în jur – de orice fel –, să cerceteze cu mijloace științifice, asumîndu-și ipoteze, bibliografii de ultimă oră, studii de teren, genul acesta de cercetări. Nu neapărat livrești, ca pe vremea mea. Să dea curs, de fapt, interesului lor pentru problemele vîrstei – și nu numai, dar de-o manieră metodică, științifică, universitară. Lucruri pe care nu le pot face decît acum, pentru că, mai tîrziu, ele vor fi înghițite cumva de mersul vieții.

Care au fost cele mai frumoase experiențe de la Litere? Și care au fost cele mai importante întîlniri, formatoare?

Studenția noastră a fost marcată de interesele cu care noi deja veniserăm din liceu. Eu am fost olimpică la limba și literatura română ani și ani de zile. Olimpică confirmată, în sensul că luam premii mari, pe țară – am fost inclusiv prima. Atunci, venind în facultate, am fost mai interesată de extremele literaturii române, de perioada veche și de perioada contemporană, pentru că acestea erau mai puțin susținute de programa liceală, îmi ofereau noutate. Astfel încît au fost deosebit de importanți pentru mine, în anii facultății, cîțiva profesori: pe partea de literatură română, profesorii cursurilor de literatură veche și contemporană, adică Dan Horia Mazilu și Nicolae Manolescu. Amîndoi erau figuri deosebit de charismatice – profesorul Mazilu avea un cerc de literatură veche și mai mulți colegi de-ai mei s-au profilat pe zona aceasta, au urmat-o pînă la capăt, cu rezultate remarcabile. La cursul profesorului Manolescu de la anul al IV-lea, am fost sistematic în toți cei patru ani ai facultății mele (rîde). Dar am păstrat distanța față de dînsul, pentru că mi-am dat seama că nu vreau să urmez zona asta. Tot relativ repede mi-am dat seama, venind cu o foarte bună cultură de istorie și de critică literară din liceu, că mă interesează teoria literaturii. Atunci am lucrat cu profesorul Mircea Martin, cu care am dat și licența, și disertația, și doctoratul. Am făcut un doctorat de filozofia limbajului – adică tot ce putea fi mai teoretic din lumea asta (rîde) – și care, sigur, m-a format. Profesorul Mircea Martin a avut  un rol important în acei ani, m‑a ajutat, mai ales în cadrul cursurilor de master, să am răbdare cu textul, să analizăm în profunzime. Eu sînt mai degrabă o fire intuitivă, sintetică, asociativă – dînsul ne obliga să insistăm pe text, să nu abandonăm ușor și în lumina propriilor impresii. A face un întreg curs de semestru pe două texte de Călinescu devine un exercițiu de răbdare și de ingeniozitate provocată, continuă. A mai fost un drum pe care poate l-aș fi urmat – dar îl consider un drum ratat, care finalmente a dus către altceva: mi-a plăcut mult, în anul întîi, cursul de lingvistică. Cursul de lingvistică generală care ar fi trebuit să fie al actualului decan, domnul Emil Ionescu, dar care, la acea vreme, urma un stagiu în străinătate. Cred că asta mi-a marcat cumva viitorul, pentru că lingvistica generală mi-a plăcut deosebit de mult, dar cursul acelui an a fost ținut de aproape toți profesorii catedrei de limbă. O școală excepțională de vechi profesori ai acestei facultăți – doamna Ciompec, doamna Dindelegan, doamna Ruxăndoiu… Toți au trecut prin fața noastră și ne-au ținut cîte o prelegere sau două pentru acest curs de lingvistică generală, care a rămas totuși unit, ca un fir roșu, de seminarele Andreei Ghiță și de cursul editat al domnului Emil Ionescu, din care am învățat, cumva, lingvistica generală în absența titularului. M-au preocupat mult problemele acestea ale limbii, însă nu m-am simțit în stare să le tratez științific și, de aceea, am rămas pe un doctorat de filozofia limbajului.

Cum se conjugă pasiunea pentru studiul limbii cu aceea pentru observarea generală a felului în care funcționează culturile și cu interesul pentru literatură? E o comunicare între ele – ce afinitate a existat, cînd ați făcut apropierea asta ?

Singura evoluție continuă și unitară din viața mea ține de interesul față de limbaj. În absolut tot ceea ce fac, chiar urmînd acum studii de istoria artei, raportul meu va fi mereu mediat de discurs și de carte. Pînă la urmă, pare că m‑am dezvoltat dintotdeauna pentru învățămînt și pentru filologie. Chiar și acum, cînd, la patruzeci de ani, mi-am descoperit sau mai degrabă asumat o mare și reală pasiune pentru istoria artei; însă tot filtrată prin discurs – este mai mare plăcerea mea de a citi cărți despre artă și de a scrie despre artă decît de a urmări, să spunem, expozițiile sau lumea studiilor curatoriale.

Așezarea tablourilor într-o expoziție sau așezarea fotografiilor într-o galerie constituie un limbaj? Acest limbaj este al autorului-fotograf, al autorului-pictor sau al autorului-curator?

Este al curatorului; este un raport foarte strîns între curator și artist. Există artiști care își fac singuri curatoriat și este o problemă, pentru că, în afară, există meseria aceasta de curator, care ar trebui să fie distinctă. Am cunoscut curatori; ei înșiși sunt niște artiști și trebuie să fie o afinitate între ei și artistul pe care îl curatoriază. În România, mulți artiști își propun expoziții solo sau se adună și fac expoziții de grup. Dar curatoriatul e o lume foarte vastă și nu cred că e domeniul în care eu, în viața aceasta, aș fi pregătită să mă dezvolt, pentru că am în spate o lungă educație livrescă, de filolog și de profesor, și cel mai bine mă simt în lumea cărților. De artă, de literatură, dar a cărților și a discursului. Mi se pare că mă definește pasiunea mea pentru limbaj. Modul de a scrie despre lucruri.

În tradiția asta de contemplare a lumii printr-o cultură vizuală mai degrabă decît printr-o cultură livrescă, la nivelul formării, relația dintre ceea ce numim tradițional maestru și ceea ce numim discipol suferă vreo degradare, vreo modificare?

Am rămas datoare cu răspunsul la întrebarea referitoare la studenții din vremea noastră. Da, cu siguranță, este o degradare a raporturilor vechi maestru-discipol, profesor-elev. Dar este păcat că e așa, pentru că ei, studenții de acum, au mult mai mare nevoie de noi în contextul de față. N-aș vrea să spun că mai mult decît aveam noi nevoie de profesorii noștri – pînă la urmă, și ei, și noi am avut și, respectiv, au nevoie de profesorii lor. Nu cred că aici se întîmplă revoluții. Nu cred că aici ar trebui să aibă loc reforme. Și învățămîntul student-oriented este tot un învățămînt dirijat pas cu pas de un profesor care impune niște exigențe studentului și care îl urmărește pas cu pas. Nu este un martor exterior al evoluției studentului respectiv – acela se dezvoltă în raport cu acea relație și cu feedback-urile profesorului său. Nu e totodată nici ca și cînd cineva din exteriorul disciplinei ți-ar putea manageria un capital în care el însuși nu este expert. Pînă la urmă, profesorul trebuie să fie un specialist foarte bun pe domeniul respectiv – de-asta nu cred foarte mult în învățămîntul atrăgător, plin de scălîmbăieli. Cred mult în profesionalism, în expertiza celui care predă un domeniu, cred că ar trebui să aibă șansa să-și predea temele de cercetare. Măcar să-și introducă o parte dintre ele, pentru că e mult mai multă motivație de a preda în momentul în care poți să-ți transmiți, în cadrul cursurilor, rezultatele muncii recente.

În întîlnirea cu studenții, oameni mai tineri, și ei în căutarea unor cercetări, definitorii la fel ca și în cazul profesorilor lor, în ce fel se poate stimula această consecvență pentru o cauză? Până la urmă, o cercetare este și o probă de fidelitate.

Da, așa e. Nu rezistă mulți la aceste probe de foc, dar toți trebuie să treacă printr-o licență. Iar aici apare o co-interesare: și noi vrem ca ei să termine, și ei vor să finalizeze studiile. Important este ca noi să nu-i lăsăm să le finalizeze oricum. Produsul muncii lor – lucrarea aia, probabil unica pe care mulți dintre ei o vor scrie în viață – să fie formatoare pentru evoluția lor și pentru standardele ulterioare pe care le vor adopta. Trebuie să fie cauza lor – trebuie să fie sinceri. Și eu, și toți colegii mei sîntem foarte deschiși, pentru că, fiind un departament nefilologic de studii culturale și studii europene, avem posibilitatea să-i împărțim după interesele lor reale. Îi încurajăm, de regulă, să-și urmeze aceste interese sau mici obsesii ale momentului. Cred că, finalmente, își găsesc omul potrivit. Eu caut cu ei tema până când am sentimentul că îi va motiva să o ducă la un sfîrșit onorabil.

Perspectiva de la Studii Europene este una interdisciplinară, una antropologică, sociologică? Cum s-ar putea defini profilul acestei secții?

Este interdisciplinară. A fost un departament peste care s-a cernut mereu un nisip care rareori s-a așezat. A suferit și el, ca toate celelalte, de tot felul de reforme interminabile. Inițial, profesorul Mazilu l-a gîndit ca un departament de Studii culturale europene – l-ar fi vrut, la un moment dat, de Studii sud-est-europene sau, măcar, est-europene. S-a înființat pînă la urmă ca secție de Studii culturale europene și apoi a devenit un departament de Relații internaționale și studii europene în anii de preaderare. Și-a menținut acest profil o vreme, dar, după ultimele acreditări, a revenit în domeniul mai larg al studiilor culturale. În plus, în momentul de față ne confruntăm și cu euroscepticismul din unele medii europene și trebuie să fim, totuși, pregătiți pentru a face față mai multor cerințe, nu neapărat cea de diplomație europeană, de funcționari la Bruxelles, cum sperau primii noștri studenți. Ca orice domeniu care s-a definit în afara unei tradiții de lungă durată, am trecut prin dificultăți mai mari decît secțiile de veche tradiție. În anii mici, în anul I mai ales, studenții au mai multe cursuri de cultură europeană, și-apoi, în anii II și III, au mai multe cursuri de organizații și instituții europene, de relații internaționale. Ele rămîn cumva îngemănate în toți anii, dar ponderea e aceasta.

Dacă s-ar putea defini acest spațiu de sensibilitate europeană prin cîteva puține cuvinte, care ar fi ele ?

Cultură iudeo-creștină, filozofiile omului, raționalitate, liberalism economic și politic.

Ce anume întreține euroscepticismul actual?

Nu este, cred, legat de valorile europene, ci doar de instituțiile mai nou create de Uniunea Europeană și de eșecul anumitor politici adoptate în ultimii ani.

Poate cultura să fie, în schimb, un argument care să contrabalanseze euroscepticismul ? Spațiul european invadat acum de frică poate să fie recîștigat prin cultură?

Dacă vom iubi suficient de mult Europa și dacă vom lupta pentru valorile ei, dacă vom găsi căi inteligente, înțelepte de a suporta atîta alteritate cîtă putem duce – nu mai multă, și nu în afara unor legi pe care să le respectăm cu toții –, atunci da, Europa poate rămîne sau poate redeveni un loc sigur. În momentul de față, Europa trece printr-o criză de solidaritate. În mai multe spații se vede asta – eu nu sînt expert în analiză politică, dar la cursurile mele, care sînt totuși cursuri de cultură europeană, eu îmi educ studenții să iubească Europa, să-i cunoască valorile – valorile clasice, pornind de la Antichitate, de la cultura greco-latină, le spun că aceste valori sînt stîlpii identității noastre. Să admită, chiar în ciuda tratatului de la Lisabona, că noi ne-am construit pe baze iudeo-creștine. Deși, pe de altă parte, la un curs de teoria culturii, îi introduc și în probleme de cultură islamo-arabă, tocmai pentru că vreau să cunoască, să vadă, să le placă – pentru că, totdeauna, ceea ce ajungi să înțelegi sfîrșește prin a-ți plăcea. Le spun că arabii, de exemplu, au produs o mare cultură în Evul Mediu – trebuie să înțelegem cum au preluat și au dus mai departe valori ale Antichității care apoi au fost redescoperite în Renaștere prin intermediul lor. Dar, în privința motivelor reale ale crizei actuale europene, n-aș vrea să mă pronunț. Nu am sentimentul că înțeleg cît sînt de politice sau cît sînt de economice – poate că finalmente nu au nici o bază teologică, ci numai una sociologică sau economică. Mă simt depășită, de fapt – sînt momente în care nu îmi doresc decît să rămîn în coconul meu de lecturi culturale.

Care ar fi trei scriitori europeni de care vă simțiți în chip deosebit atașată? Trei autori cu care identificați „problema europeană“?

Homer, Shakespeare și Joyce.

Care e cea mai importantă valoare umană pentru dumneavoastră?

Capacitatea de a fi fericit într-un mod demn, de a-ți obține fericirea pe căi demne. Ca un mic exemplu, să fii fericit cu ceea ce faci.

Interviu realizat de Laura DUMITRESCU