Jonathan FRANZEN, Purity, Farrar, Straus & Giroux, 2015, 576 p.
De la publicarea Corecțiilor, romanele lui Jonathan Franzen par să contrazică aproape programatic ideile lui John Barth din Literatura epuizării (John Barth, „The Literature of Exhaustion“, în The Friday Book: Essays and Other Non-Fiction. London, John Hopkins University Press, 1984). Verdictele apocaliptice pe care Barth le dădea realismului literar au fost, pe rînd, infirmate de Corecții, Libertate și acum de ultimul său roman, Purity. Franzen este exponentul unui reviriment al epicului de tip realist, arătînd că formele mai vechi ale romanului sînt departe de a fi „epuizate“. Pentru Barth, o trăsătură a postmodernismului literar era faptul că scriitorii care imitau rolul Autorului publicau „romane“ în care pastişau forma Romanului, fiind perfect conștienți, în demersul lor autoreferențial, de statutul de „artefact“ al operei. Spre deosebire de aceștia, Franzen păstrează iluzia efectului de realitate, cerîndu-i cititorului să respecte „contractul“ de lectură (pactul ficţional) şi acceptînd provocarea de a inova – poate nu neapărat la nivel formal, cît prin tipul de viziune asupra lumii – în interiorul unei forme consacrate de o tradiție veche de peste 150 de ani.
Pentru Franzen, proza de ficţiune e o artă fundamental umană. Romanul înseamnă construcţie epică, iar Realitatea constă în poveştile pe care le spunem despre noi înşine. Romanul este, în acelaşi timp, o formă conservatoare şi convenţională, deoarece structura pieţei sale este una relativ democratică: romanele aduc plăcere şi amuzament cititorilor care fac lecturi de „identificare“. Citirea unor romane moderniste, preocupate de fragmentarismul conştiinţei, de tipul celor scrise de Virginia Woolf şi de Beckett, este „şcoală“ necesară pentru orice scriitor serios, însă aceste discursuri narative nu fac decît să împiedice romanul să se mai adreseze categoriei de cititori tradiţionali – cititorul burghez. Eseul în care autorul american enunță aceste judecăți se numește Mr.Difficult și a fost publicat inițial în The New Yorker în 2002. Corecţiile, Libertate şi acum Purity sînt cărţile unui romancier care, deşi a trecut pe la şcoala (post)modernismului, a ales în mod deliberat tradiţia mai veche, tocmai pentru că o găseşte cu adevărat inepuizabilă.
Revirimentul realismului
În Purity (roman în curs de traducere la Editura Polirom), Franzen iese din universul eminamente american, abordînd teme care se adresează unei audienţe globale: estomparea graniţei dintre public şi privat după apariţia internetului şi a fenomenelor de tip Social Media sau dezvăluirea de informaţii secrete de tipul WikiLeaks sau Edward Snowden. „Puritatea“ din titlul romanului se referă şi la numele protagonistei romanului, Purity Tyler, o fată de 23 de ani căreia îi place să-şi spună Pip. Muncind din greu pentru a plăti un împrumut de 130.000 de dolari, luat pentru plata studiilor, Pip are o relaţie dificilă cu mama sa în special pentru că aceasta nu vrea să îi spună cine este tatăl ei. Relaţia mamă-fiică este îngreunată şi de faptul că mama este ipohondră şi destul de nevrotică. Iată cum descrie Franzen relaţia complicată dintre Pip şi mama ei:
„Nici o conversaţie telefonică nu se încheia fără ca una să o facă pe cealaltă să se simtă mizerabil. Problema – aşa cum o vedea Pip – esenţa handicapului cu care trebuia să trăiască; cauza probabilă a inabilităţii ei de a fi eficientă în orice făcea – era că îşi iubea mama. Îi era milă de ea; suferea odată cu ea; răspundea la sunetul vocii; simţea o neliniştitoare atracţie nonsexuală pentru corpul ei […] dorea ca aceasta să fie mai fericită; nu suporta să o supere, îi era dragă. Acesta era blocul masiv de granit din centrul vieţii ei, sursa furiei şi sarcasmului direcţionate nu numai către mama ei, ci către […] ţinte mai puţin nimerite. Atunci cînd Pip se enerva, ea nu se supăra pe mama ei, ci pe blocul de granit“.
(După cum se poate vedea din tentativa mea de traducere, Iulia Gorzo are o sarcină dificilă, transpunerea în română a prozei lui Franzen e o adevărată provocare).
Pip nu reuşeşte să o convingă pe mama sa să îi dezvăluie identitatea tatălui ei. Dorind să afle acest secret, se gîndeşte să accepte propunerea lui Andreas Wolf (un personaj care seamănă aparent cu fondatorul WikiLeaks, Julian Assange), cu care Pip începe iniţial să corespondeze prin e-mail. Crescut în fosta RDG într-o familie a nomenclaturii comuniste din Germania de Est, Wolf pare a fi un luptător pentru democraţia informaţiei în epoca Internetului. Aflăm însă că trecutul său ascunde secrete la fel de întunecate ca şi cele pe care el pretinde să le dezvăluie în iniţiativa sa de desecretizare – The Sunlight Project. Însă, atunci cînd Pip îl întîlneşte pe Andreas Wolf, minciuna pe care acesta a construit-o în jurul imaginii sale este desăvîrşită. Wolf apare lumii ca un justiţiar, ca un apărător al democraţiei, al libertăţii de expresie şi al accesului la informaţie. Personal, am citit cu foarte mult interes secţiunea cărţii în care acţiunea are loc în Berlinul de Est, o lume cu vădite similarităţi cu societatea românească de dinainte de 1989. Ceea ce impresionează este credibilitatea cu care Franzen reconstruieşte o lume la care a avut acces numai prin relatări indirecte sau prin documentare.
Dat fiind că romanul său este în curs de traducere, nu voi vorbi în detaliu despre acţiunea cărţii şi despre construcţia extrem de elaborată a intrigii sau despre alternarea planurilor narative multiple. Nu voi spune decît că Purity este excelent la nivelul construcţiei tramei epice, confirmînd ceea ce am spus deja la începutul textului: realismul literar este o sursă inepuizabilă pentru construcţia romanescă. La fel ca în Corecţii sau în Libertate, autorul acordă aceeaşi atenţie fiecărei piste narative şi fiecărui plan al acţiunii. Nici o poveste nu e prea neînsemnată pentru a nu beneficia de o construcţie narativă nuanţată şi detaliată, nici un personaj nu e prea mic (totul e la fel de important în economia naraţiunii). Oamenii lui Franzen sînt extrem de vii pe fiecare pagină. Purity, va fi fără îndoială, una dintre cele mai importante traduceri din literatura americană, despre care voi scrie pe larg la apariţia ediţiei în limba română, în colecţia „Biblioteca Polirom“.