„Ai văzut ultimul Afrim?“

„Ai văzut ultimul Afrim? E genial!“ „Băi, eu pentru ăsta nu m-aş duce nici pînă la Ploieşti!“ Sau: „Am auzit că vine Afrim şi la noi!“ „Du-te, dom’le, de-aici, nu vine ăla la noi!“. „Ştii cu cine mi-ar plăcea să repet? Cu Afrim!“ Sau: „Fugi de-aici! Am auzit că te scoate din minţi!“. Sînt cîteva dintre reacţiile posibile, reale, declanşate la auzul numelui lui Radu Afrim. Reacţii care arată că unii îl divinizează, că alţii îl detestă, că actorii speră să lucreze cu el, că directorii de teatre (unii) se tem că le va bulversa instituţia, dar că, în final, toată lumea vorbeşte despre. Promotor declarat (şi foarte eficient) al autorilor şi textelor contemporane, Radu Afrim a reuşit ca, în numai cîţiva ani de „galere“ estetice, să sară din categoria rebelilor controversaţi în aceea a brandurilor consacrate. „Galerele“ lui estetice au însemnat răzvrătirea împotriva formulelor tradiţionale, bătălia cu inerţiile instituţionale, cu inerţiile artiştilor (dacă, la început, mai ales tinerii doreau să lucreze cu Afrim, regizorul a demonstrat că poate reinventa şi actori cu îndelungi înscrisuri în cartea de muncă) şi, nu în ultimul rînd, cu acelea ale receptorilor (fie ei avizaţi ori profani). În urmă cu un deceniu, numai cîteva […]