Ajunge!

Procuratura, DNA sau SRI nu reprezintă statul de drept.

Nu putem transforma nişte instrumente ale justiţiei în justiţie. În justiţia însăşi. Părinţii fondatori ai Constituţiei americane nu au început cu DNA şi cu DIICOT-ul ca pîinea şi sarea, ci cu Constituţia, pilonul democraţiei unei naţiuni. Era suficient. Iuţeala cu care CSAT-ul şi Guvernul s-au pliat pe fandacsiile celor care ne omoară zi de zi că nu avem destui arestaţi şi livrează ca succese ale naţiunii române faptul că tot creşte numărul de puşcăriaşi din România, ca în planurile cincinale de odinioară, nu are de ce să ne facă mîndri că sîntem români. Şefa DNA nu are ce să caute pe la TV-uri, să ne ţină lecţii de dirigenţie şi să pună DNA-ul în fruntea instituţiilor care conduc România. De multă vreme DNA-ul, ca şi alte instituţii – de genul serviciilor secrete – au sărit calul cu datul importanţei lor în Statul român. Iar bătutul la cap toată ziulica cu justiţia în sus şi statul de drept în jos nu aduce nimic bun. Nimic. Cine îi dă lui Radu Ruşanu lunile cît a stat la mititica după ce a fost achitat de toate acuzaţiile? Doar un exemplu. Era parcă o înţeleaptă zisă că mai bine scapă un vinovat de pedeapsă decît să fie pedepsit un nevinovat. Mai e valabil aşa ceva şi astăzi? Sînt multe altele (ne aducem aminte de un comisar din Ardeal, Berbecaru, reţinut abuziv şi apoi eliberat, şi nu se mai ştie nimic de el), şi noi ne legăm de producătorii de lactate fără nici un fel de temei legal, dar de abuzurile acestei aşa-zise justiţii independente puse pe picioare de Traian Băsescu – dar şi cu gir şi mîngîiat pe creştet din afară – nu se ocupă nimeni.

Ajunge!

Mai avem şi de trăit, cum, necum, în România. Şi în Europa. În lume. Chestia cu migranţii şi rezolvarea ei prin intermediul Turciei este o iluzie. Angela Merkel trage după ea toată Europa pentru o ambiţie. Să nu ne facem iluzii că, după ce autorităţile turce au pus mîna pe parale, traficanţii de migranţi din Turcia vor renunţa la afacerile lor. Bănoase. Cu oameni. După ce am văzut mai multe reportaje cu fugarii din Siria – dar şi din alte ţări – care zac în insula Lesbos sau la graniţa macedoneano-greacă, am început să fiu mai îngăduitor cu aprecierile faţă de aceşti fugari. Şi de grecii, care, sfidînd reglementările de la Bruxelles şi expunîndu-se unor noi sancţiuni, îi ajută pe aceşti nenorociţi ai sorţii. Mereu uităm de trecut. Mereu uităm ce s-a mai întîmplat în istorie. Istoria au făcut-o oameni cu viziune, nu simplii funcţionari. Oamenii, dacă devin cifre sau statistici, atunci ceva nu e în ordine. Pe lîngă cele 3 miliarde de euro promise Turciei, dreptul de liberă circulaţie în statele UE al cetăţenilor turci şi eventuala aderare a Turciei la UE, ar mai trebui ceva. Acordul dintre UE şi Turcia preconizat a fi semnat zilele acestea presupune asumarea unui mare risc.

Turcia nu răspunde la nici unul dintre punctele tehnice pe care un acord de aderare le presupune. Cum ar putea să se integreze cei 80 de milioane de musulmani, conduşi de un preşedinte conservator şi un prim-ministru cu viziuni neootomane, într-o Uniune Europeană construită pe cu totul alte baze? Greu de presupus ce se va întîmpla. Ar fi un fel de cal troian-turcesc acest acord, extrem de riscant după opinia noastră. Interesul de moment al Angelei Merkel nu ţine întotdeauna fesul UE şi pe cel al NATO.

Ar mai trebui gîndit şi negociat la nivel politic internaţional încă ceva. Problema kurzilor şi a unui stat kurd rămîne nesoluţionată. Sînt peste 20 de milioane de cetăţeni, împărţiţi în Turcia, Siria şi Irak. Fără stat, fără drepturi depline ale unei minorităţi. Conflictul armat dintre militanţii PKK şi autorităţile de la Ankara nu va putea fi rezolvat manu militari. Trebuie găsită o soluţie politică. Noul atentat cu morţi şi răniţi de la Ankara spune multe. Imediat aviaţia turcă a bombardat zone locuite de kurzii din Irak.

PKK-ul rămîne în continuare o ameninţare la securitatea Turciei şi e considerată organizaţie teroristă. Problema kurzilor rămîne pe agenda politică în continuare. Nu doar a Turciei. Ca şi viitorul Siriei, o posibilă dezmembrare a acestui stat, cu graniţe artificiale, alcătuit tot de către politicieni – acordul Sykes-Picot din 1916 – poate ar fi o soluţie pentru rezolvarea unui conflict ce face deja prea multe victime. Ruşii au anunţat intempestiv, prin vocea preşedintelui Putin, că forţele lor militare părăsesc Siria în următoarele zile. În timp ce, la Geneva, sub auspiciile ONU, au început tratative între părţile implicate în conflict. ISIS lipseşte, dar el încă există şi produce efecte. Pe teren e altfel decît în rapoartele diplomatice sau în analizele Stratfort. Diferenţa dintre voluntarii spanioli care patrulează în Marea Egee/Mediterană, ca să salveze refugiaţii aflaţi în dificultate, şi funcţionarii bruxelezi care produc tone de hîrtie, reglementări şi decizii fără prea mare legătură cu lumea reală. De cîteva dintre aceste marionete avem parte şi noi, în noul guvern. Să nu dăm nume. Exemplare tipice pentru birocraţia de azi. Naţională sau internaţională. La Puşcărie, La puşcărie!, de parcă dacă am muta popoare întregi la închisoare, s-ar schimba lumea în bine. Nu s-a schimbat. Nici în vremea lui Hitler sau a lui Stalin, Mao sau Fidel Castro. Ţări întregi au devenit închisori. Asta da, se poate. Doar că oamenii au vrut mereu libertate şi să trăiască mai bine. Uneori, doar să trăiască. E simplu.

De meditat. Şi de întins mîna celor aflaţi în suferinţă. La ananghie. Că sînt ei refugiaţi, bombardaţi, umiliţi de autorităţi sau ascultaţi cu prea puţine mijloace tehnice, cum se văicăresc vestalele justiţiei din România.

Doar cu bla-bla-ul despre justiţie nu vom ajunge nicăieri.

Ajunge!