Marius von Mayenburg, unul dintre cei mai controversați dramaturgi contemporani, spune că îi place să scrie despre lucruri care îl irită. Întîmplător sau nu, acestea sînt lucrurile care irită întreaga societate: obsesia pentru imagine, intoleranța, ipocrizia industriei de imagine care falsifică relațiile dintre oameni, dezintegrarea societății în întregul ei, valorile familiale răsturnate etc. Cu piesele sale neoabsurde, dar, în esență, de un realism crud, Mayenburg este printre cei mai ofertanți dramaturgi, iar în România se montează frecvent: Martiri, cea mai recentă premieră a lui Radu-Alexandru Nica, la secția germană a Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu, este printre piesele cele mai abordate ale lui Mayenburg la noi (de amintit montarea lui Theodor Cristian Popescu, la Teatrul Național Târgu-Mureș sau spectacolul curajos de disertaţie al Irinei Crăiță-Mândra). Asta pentru că vorbește despre una dintre cele mai dureroase tare ale societății contemporane: fanatismul religios, care încă provoacă ravagii peste tot în lume, și, extrapolat, fanatismele de tot tipul.
Deși pare că, în Martiri, esența criticii lui Mayenburg este fanatismul creștin, în personajul Benjamin, elevul care scoate din context citate din Biblie pentru a servi ideilor sale radicale, se concentrează trăsăturile unui fanatic religios arhetipal. Biblia este un pretext, la fel de bine cum putea să fie și Coranul. „În Europa de Vest, oamenii încă își descriu societatea ca fiind fondată pe valori creștine, ceea ce mie mi se pare o ipocrizie. Nu par a ști prea mult despre aceste valori așa cum apar în cartea pe care este fondată această religie. Am vrut să arăt că poți să iei Biblia și să o transformi într-o sursă a unei ideologii extremiste, care contrazice profund valorile noastre democratice“, spune Marius von Mayenburg.
Montarea lui Radu-Alexandru Nica a surprins extrem de inteligent nuanțele fine ale derapajului emoțional al unor personaje prizoniere în propriile lor ideologii, iar cheia interpretării cred că este cea mai potrivită pentru un astfel de subiect: acțiunea nu este împinsă nici o secundă în zona descătușării impetuoase de trăiri, nici un personaj nu se manifestă isteric, delirant, totul este o execuție matematică, tăioasă, imprimînd cu atît mai mult tensiune și dramatism unei situații ce pornește ca o simplă criză adolescentină și se transformă într-un război al fanatismelor. Căci în spectacolul lui Radu Nica este sugerat că, în definitiv, nu este nevoie de raportarea la un crez religios pentru a deveni fanatic. Elevul Benjamin (Ali Deac) și profesoara Erika Roth (Alexandra Murăruș) ajung amîndoi la radicalism, chiar dacă unul vorbește numai în citate din Biblie iar celălalt își face din ateism propria religie (cu toate că aş preciza că „extremismul“ Erikăi este provocat de fanatismul suprinzător al lui Benjamin, pe care încearcă, greşit, să îl înţeleagă şi să îl vindece tot prin Biblie, iar consecinţele celor două tipuri de atitudini nu au cum să îi plaseze totuşi pe acelaşi plan). Excelent tandemul bine temperat Alexandra Murăruș – Ali Deac, într-un dialog al inteligențelor, care duce, din păcate, la autodistrugere: Frau Roth, profesoară de biologie într-un liceu, atee, devine obsedată de comportamentul straniu al unui elev, Benjamin, ce pare să își ghideze viața inspirat doar de citate din Biblie, extrase din context și folosite ca replică la orice argument din partea celorlalți. Benjamin folosește citate din Biblie pentru a-și justifica un comportament pe care el îl consideră cel potrivit într-o lume plină de păcate. Foarte îndrăzneţ vizual spectacolul lui Radu Nica, momentele de nuditate fiind perfect justificate în economia desfăşurării acţiunii: nuditatea devine, din partea lui Benjamin, într-una dintre cele mai tensionate scene din spectacol, un fel de statement, în discursul său anti orice: anti-evoluţie, anti-protecţie sexuală, anti-bikini – prea multă nuditate – în echipamentul de sport al fetelor, la ora de înot. Îndîrjirea Erikăi este un statement la fel de puternic, şi ea devine un nou soi de martir, care se sacrifică în numele raţiunii, atît de ameninţate în prezent. Replica ei „Aici este locul meu“ arată că, într-adevăr, nu este dispusă să cedeze şi că, da, locul raţiuni aici este, printre noi.
Evident că totul este mai complicat de atît: Benjamin, cel care se vrea un fel de Isus – își și găsește un „apostol“, în colegul său, șchiopul Georg (Iustinian Turcu), pe care crede că o să îl vindece –, este un caz tipic de adolescent provenit dintr-o familie disfuncțională, în care imaginea tatălui lipsește și, astfel, încearcă să o înlocuiască cu o alta, mai autoritară, mai fermă, mai crudă. Frau Roth, profesoara inteligentă, atrăgătoare, modernă, care le ține elevilor ore de educație sexuală și are o abordare neconvențională – deși necesară –, ajunge să își distrugă viața și cariera încercînd să intre în logica bolnavă a lui Benjamin. În decorul realizat de Mihai Păcurar, ce recreează un teren de joacă (multifuncțional, servind atît ca sală de clasă, cît și ca interior al casei lui Benjamin și a Erikăi), şi pe muzica dramatică, bine dozată a lui Vlaicu Golcea, nimic nu mai este inocent, iar leagănele și toate celelalte simboluri ale copilăriei accentuează și mai mult contrastul între normalitatea, poate chiar banalitatea care ar fi trebuit să domine în mediul școlar și obsesia ce transformă spațiul într-un soi de sală de judecată.
Valentin Späth face din directorul școlii o caricatură – nu numai a autorității, dar și a ideii de toleranță. De fapt, superficialitatea și neimplicarea îl determină să ia decizii ridicole – cum ar fi ca profesoara de biologie să se sfătuiască cu profesorul de religie atunci cînd predă teoria evoluției –, înrăutățind și așa o situație tensionată. Foarte naturală este Anca Cipariu în rolul Lydiei, eleva îndrăzneață, cu sex-appeal, care flirtează fără succes cu Benjamin, neînțelegînd că toate armele cu care ea luptă, bazate, în esență, pe sexualitatea ei, sînt țintite în gol. Iustinian Turcu joacă excelent rolul adolescentului sensibil, vulnerabil, victima sigură a lui Benjamin, faţă de care manifestă o atracţie ce trece de simpla prietenie. În doze mici, este exploatată şi atracţia erotică faţă de Benjamin, a cărui identitate sexuală nu ridică totuşi prea multe semne de întrebare: cu mici excepţii, de gesturi făcute mai degrabă din curiozitate, în spectacolul lui Radu Nica, Benjamin îşi urmează rolul asumat, de luptător al unei cauze pe care nu i-a cerut-o nimeni, dar în care crede cu toată fiinţa. În spectacolul lui Radu Nica, personajul interpretat de Ali Deac capătă nuanţe expresioniste: el nu mai este relevant ca individualitate, ci prin ceea ce reprezintă, însăşi ideea fanatismului, ca un spirit malefic ce l-a acaparat şi l-a vidat de sens. La el nu mai poate ajunge nimeni: nici mama (interpretată de Renate Müller-Nica, surprinzînd nu atît exasperarea, cît resemnarea în faţa unei cauze pierdute), nici profesorul de religie (Daniel Plier, care îşi menţine personajul pe o linie echilibrată, temperată, fiind una dintre figurile cele mai blînde, ca pentru a sugera că sentimentul credinţei nu înseamnă ceea ce Benjamin înţelege a fi). La fel cum nici la Erika nu mai reuşeşte să ajungă nimeni, la un moment dat, nici măcar soţul ei, profesorul de sport (Daniel Bucher, care merge în principal pe o notă comică, jovială).
Foarte coagulată mi s-a părut întreaga distribuţie a spectacolului, iar un plus pe care l-am remarcat a fost dicţia impecabilă a tuturor, o frazare excelentă, rezultat al unor lecţii de vorbire cu profesori din Germania, de la Universitatea din Halle, care au lucrat timp de o săptămînă cu actorii pentru a-şi exersa nu doar dicţia, ci pentru a învăţa cum să moduleze anumite cuvinte, cum să pună accentul, practic cum să gîndească limbajul pentru a transmite alte valenţe şi alte nuanţe. Un exerciţiu care ar fi extrem de necesar şi în şcolile româneşti de teatru.
Spectacolul lui Radu Nica vorbeşte despre fanatisme fără fanatism, fără nici o urmă de tezism sau didacticism. Dacă este să sugereze ceva, este că singura modalitate prin care putem lupta cu extermismele este toleranţa. Un mesaj umanist, într-o lume în care umanitatea pare a fi pe cale de dispariţie.
Martiri
de Marius von Mayenburg
Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu
Regia: Radu-Alexandru Nica; Scenografia, video, light design: Mihai Păcurar; Muzica, Sound design: Vlaicu Golcea; Asistenţă regie: Luana Hagiu, Lucian Pană; Traducerea în limba română: Elise Wilk; Distribuţie: Ali Deac, Johanna Adam/Alexandra Murăruș, Iustinian Turcu, Daniel Plier, Anca Cipariu, Renate Müller-Nica, Valentin Späth, Daniel Bucher.