Într-o societate suprasaturată de obsesia pentru imagine, nu este surprinzător că, încă de la cele mai mici vîrste, copiii devin victimele obiectificării și ale unor standarde false de frumusețe, imposibil de atins. Cum, încă din primii ani de viață, copiii sînt supuși, în mare parte inconștient, unei „educații“ care favorizează aspectul fizic și atingerea unor obiective de cele mai multe ori imposibile, poate că e bine să li se transmită, tot de la acea vîrstă, mesajul opus: că oglindirea în imagini rulate în media nu poate fi decît opacă. Astfel, mi se pare bine-venit proiectul Teatrului Gong din Sibiu – al cărui director ales recent, Adrian Tibu, a adus deja un suflu de prospeţime şi inovaţie –, Alice de Yann Verburgh, după Lewis Carroll, în regia lui Eugen Jebeleanu.
Formula propusă de Eugen Jebeleanu aduce povestea lui Alice din Ţara Minunilor în lumea contemporană, într-un limbaj recognoscibil epocii noastre, inclusiv de către generaţiile mai tinere. Într-un decor marca Velica Panduru, în registru glamour, spectacolul plasează acţiunea într-un cadru postmodern, în care este stridentă falsitatea, în care capcanele pierderii de sine sînt presărate peste tot, dar în care este posibilă chestionarea realităţii şi a falselor principii venite de-a gata. „Am imaginat un teatru pentru publicul tînăr care să nu păcălească, să nu ascundă, un teatru pentru publicul tînăr care să înalţe, să chestioneze lumea în care trăiesc tinerii de azi“, spune Yann Verburgh, iar Eugen Jebeleanu a pus accentul pe acest bildungsroman al tinerei Nadia (Comăneci, dar fără legătură cu gimnasta!), căreia i se oferă marea „ocazie“ să fie „noua Alice“. A primi această ocazie presupune, de fapt, să renunţe la identitatea proprie, nici măcar felul de a poza nu trebuie să fie unic, trebuie doar să imite posturile văzute pe copertele revistelor glossy, de tipul Vogue.
Alice şi Ţara Minunilor nu mai reprezintă o marcă a unei lumi dincolo de realitatea concretă, ci semne ale descoperirii de sine în plină modernitate de multe ori copleşitoare. Alice/Nadia, interpretată ingenuu de Barbara Crişan, este o fetiţă obişnuită, a cărei mamă (Mihaela Grigoraş) – un personaj aproape ridicol, hilar, prin superficialitatea lui – îi impune un program inuman, menit a o implica în activităţi variate, chiar dacă ea nu simte nici o înclinaţie pentru ele, cum ar fi, de pildă, lecţiile de dans. Alunecarea în Wonderland devine o alunecare în introspecţie, în descoperirea de sine – acesta este tărîmul magic pe care îl descoperă Alice.
Marcînd 150 de ani de la apariţia romanului Alice în Ţara Minunilor, spectacolul de la Teatrul Gong reciteşte povestea clasică în termeni contemporani, Ţara Minunilor fiind „cea mai firmă dintre toate firmele“, „WONDERLAND îşi aniversează cei 150 de ani/ Şi-şi caută noua imagine/ Ai capul pe umeri?/ Ai pic de geniu în tine?/ Dacă e aşa/ Hai la CHESTER STUDIO/ Cîştigătorul e-n tine!“. În noua poveste a lui Alice, Pisica de Chester (Charlie Fălămaş) este fotograful, iar vizuina în care Alice îl urmăreşte pe Iepurele Alb (Iustinian Turcu) este obiectivul camerei, acea gaură neagră în care atîtea identităţi se pierd şi atîtea visuri sînt spulberate în mirajul faimei. În Wonderland, un tărîm mai degrabă coşmaresc, cu agenţi de imagine (Omida, cu accent snob englezesc, interpretată de Cristina Drăghici, îi vorbeşte numai despre semnări de contracte), Nadia intră destul de repede în rolul lui Alice – în scena cu Pălărierul (Paul Bondane) şi Iepurele de Martie (Anton Balint), Nadia îşi dă seama că, de fapt, ştie replicile lui Alice, fără să se mai uite pe script. Iar transformarea ei totală se produce atunci cînd, la întrebarea Reginei de Cupă (Cristina Drăghici): „a face sau a te preface?“, răspunde „a te preface“. Interesantă este schimbarea de optică pe care inclusiv Regina o are în final, cînd Nadia refuză să se prefacă şi cînd declară că e poate, totuşi, timpul, după 150 de ani, de o schimbare reală de imagine. „Ai mai văzut tu iepuri albi care să poarte rochiţe, Alice?“ – „De ce nu? Ţi s-ar potrivi de minune“.
Conceput de regizor ca fiind un spectacol ce marchează trecerea de la copilărie la adolescenţă, şi publicul-ţintă îl reprezintă tot copiii din această categorie, care ar putea să găsească în personaje noi modele, noi moduri de raportare la sine şi la o societate în care mass-media joacă un rol esenţial. Mesajul este transmis clar: Nadia trebuie să se definească în funcţie de propriile abilităţi şi înclinaţii şi să devină persoana pe care ea o doreşte, nu cea pe care i-o impun familia sau societatea. Este un spectacol care militează – şi „a milita“ nu e un verb prea dur, în condiţiile în care este citată chiar Simone de Beauvoir (pe ritmuri de hip-hop, în interpretarea lui Charlie Fălămaş) – pentru o gîndire liberă, dincolo de orice preconcepţii sau limite impuse artificial. Accentele feministe vizibile în dialogul personajelor (şi nu doar feministe, ci în favoarea toleranţei faţă de toate categoriile de oameni) nu au cum să fie supărătoare decît în măsura în care adevărul e supărător: într-adevăr, nu te naşti să fii femeia pe care mass-media o promovează ca fiind idealul, ci te transformi în aceasta. Ce mesaj poate fi mai bun pentru fata/femeia societăţii noastre decît pe nedrept subapreciatul „fii tu însăţi“? Un spectacol viu, proaspăt, cu acea notă cool adusă de tinerii actori şi care îi poate atrage pe adolescenţi, Alice merită să fie văzut de toţi cei care trec prin dificultăţile definirii de sine.