Alt festival si aceeasi breasla

In deceniile dictaturii, singura institutie din sistemul cinematografic care functiona cultural pe linia de plutire, fara a fi sucombat nici in „deceniul satanic“ al anilor ’80, era Cinemateca Romana. Aici subzista cit de cit ceva din „rezistenta prin cultura“. Alte institutionalizari pe masura ale culturii profesionale nu s-au produs nici dupa 1989. Regizorocratia artizanala autoinstalata in 1990 si clanurile de tip mafiot care au continuat-o dupa 1996 si dupa anul 2000, cu acelasi puternic suport securistic si al fostilor activisti PCR, cu cohorta de mediocri versati in uzurpari, din rotativa CNC-ONC-CNC, din enclavele la fel de subculturale UCIN-UARF, cu extensii in managementul revistelor Noul Cinema si Pro Cinema, in facultatile de resort, au blocat noile sanse. Iata insa ca, la orizontul primilor ani 2000, procesul incepe sa se vadeasca ineluctabil si cite un glas se face auzit, clamindu-i drepturile, in ambele planuri: gratie citorva pelicule ale debutantilor, ceea ce cu citiva ani inainte parea simpla speculatie este acum verosimil – refondarea unei scoli de arta (nu „renasterea“ proclamata de nostalgici, nici „relansarea“ acelorasi), iar in paralel au loc noi institutionalizari ale culturii filmice, fie si compensatorii, sui generis. In pofida ostilitatii fostului sistem prorogat si in ciuda meschinariilor mercenare ale […]