Amintirea unui prieten

Cu mare intirziere si stimulat de scrisoarea lui Mihai Olos (al carui talent, nu numai scriitoricesc, nu l-am pus niciodata la indoiala), am hotarit sa schimb registrul evocarii regretatului si singularului meu prieten Andrei, incercind sa-l mut din zona tonalitatilor grav-stiintifice pe le-am atins cu alt prilej (vezi SCIA, 1995), intr-un teritoriu al perceptiei fantasmatice, de fapt al visarii, unde totul este permis si nepedepsit. Imi este cu atit mai grea aceasta mise en abime, intrucit, vorbind despre Andrei, ar trebui sa spun ceva si despre mine. Totul ne despartea (mediul formativ, lecturile, nucleele de interes dintr-o pasiune – totusi comuna – istoria artei, modul de viata cu tabieturile anexa, relatiile, ca si multe altele), dar iata ca, miraculos, aproape pe nesimtite, am inceput sa discutam – sute, poate mii de ore, nesfirsite – despre aceleasi obsesii literare, vizuale, muzicale sau, mai simplu spus existentiale, ca sa nu le denumesc filozofice. Ne preocupau aceleasi subiecte, pe care le abordam din unghiuri si perspective diferite, date de elementele, nuantele, care ne preformau ineluctabil viziunea. Cum as putea uita, de pilda, felul subtil-insinuant in care Andrei imi atragea atentia asupra metamorfozelor succesive, de la triumfal la derizoriu si grotesc, in Simfonia I […]